Mihai imi explica diferenta dintre cele doua voci feminine de pe scena: “daca te concentrezi putin, o sa auzi cum cea din stanga suna limpede, ca un pahar curat de cristal, ca o apa lina…auzi? [...] Iar cealalta, daca asculti atent, este putin mai tulbure, si parca are mai putina armonie, ca un pahar mai degraba mat… Daca prima este ascutita perfect, cealalta parca e putin tocita, nu ti se pare?“.

Eu ascultam cu fascinatie si vizualizam tot ce-mi spunea omul. Concluzia a fost savuroasa: “Petre, observi cum folosim vizualul si kinestezicul ca sa explicam ceea ce intra pe auditiv?“.

Curata sinestezie.

Ei bine, capacitatea asta de a face corelatii intre ceea ce vezi, auzi, mirosi si simti, si, in plus, cu ceea ce ai vazut, simtit, mirosit in trecut si acum iti amintesti, dar mai mult, cu ceea ce ai vazut si simtit doar in imaginatia ta si nicaieri altundeva, este ceea ce ii face pe multi dintre artisti sa fie atat de geniali. Cu cat abilitatea asta e mai putin ingradita, si lasata sa se dezvolte mai mult, cu atat rezultatele sunt mai spectaculoase.

Pentru toti cei care impart aceeasi fascinatie fata de serialul Twin Peaks al lui Lynch, va invit sa urmariti secventa de mai jos. Pe mine, personal, ma baga intr-o mini-transa povestea spusa de compozitorul Angelo Badalamenti despre cum s-a nascut piesa Love Theme din Twin Peaks. Observati cum omul asta are extraordinara abilitate de “a se conecta” la universul interior al unei alte persoane (David Lynch, in cazul asta). Ba mai mult, el poate converti imagini si sentimente primare in note muzicale si in pasaje melodice coerente. Mi se pare absolut spectaculos:

Va dati seama, fara doar si poate, ca un astfel de transfer este imposibil de realizat fara sa transcenzi granitele comunicarii traditionale.

Iata si rezultatul final:

Si, pentru a incheia maiestuos, va recomand documentarul The Boy With The Incredible Brain. S-ar putea sa fiti surprinsi de cum reuseste un individ sa retina nu mai putin de 20,000 de zecimale din Pi, folosindu-si imaginatia vizuala si intuitia.

Realitatea e ca multa lume stie stie engleza in Romania, si asta e o treaba super. Imi spunea un prieten canadian ca de fiecare data cand se ratacea printr-un oras romanesc si cerea indicatii, oamenii pe care ii aborda stiau sa ii spuna, in engleza, pe unde s-o apuce.

Cu toate astea, daca ii iei un pic la bani marunti pe prietenii nostri care trec ‘advanced’ si mai ales ‘excellent’ la CV, incepi sa devii sceptic. Ii vezi cum scriu prin bloguri cu niste stangacii monstruoase si intr-un limbaj cat se poate de basic uneori, si cand deschid gura sa vorbeasca se descurca un pic mai bine decat Borat. Au si un accent super puternic, dar pe care nu-l constientizeaza, pentru ca-i al lor si suna natural.

Daca ai invatat engleza din epoca in care Cartoon Network nu era dublat DAR n-ai citit niciodata un roman ca lumea de la cap la coada in englezeste …surpriza! Nu esti asa de tare pe cat te crezi!…

De supraevaluare sufeream si eu inainte sa pasesc in ‘tara lui Shakespeare’ (mai bagam si cate un cliseu, ca da bine). Mi-am facut eu un bilantz inainte sa iau avionul spre Londra si am zis: „Ba, io am vreo 13 ani de engleza studiata, cu liceu ‘bilingv’ (kkt), au dat ai mei banishorii lor munciti cu truda pe ani si ani de pregatiri cu profi bine cotati (cand nu mai erau buni aia din Targoviste m-am dus la Bucuresti, am facut si cu Lidia Vianu la un moment dat, vorb-aia). Andrei Bantash si Leon Levitchi sunt tovarasii mei de suferinta, am mancat carti de exercitii gen Virginia Evans sau Thomson&Martinet, am atestat cu parafa de la Universitatea din Cambridge, am stat o luna in America, si la filme nu ma mai uit cu subtitrari de ani de zile. Deci rezulta ca vorbesc engleza bine, nu?”. Dupa o saptamana de stat in Norwich mai aveam putin si cadeam in depresie dupa ce realizasem cate lucruri NU stiu. A fost un excelent dus rece de care aveam mare, mare nevoie. De atunci am mai invatat o gramada si inca mai invat cat pot. Si un lucru pe care l-am inteles clar e ca nu ma voi opri niciodata sa spun „Gata, acuma sunt destept si stiu tot”.

Vreau, asadar, sa expun in postul asta pe scurt mitul “englezei excelente”.

Am observat sindromul mai ales la cativa dintre prietenii mei calculatoristi-politehnisti. Si suna cam asa: “Eu stiu engleza la perfectie frate, n-am probleme”.

Ce trebuie initial sa intelegem e ca o limba vie e infinit mai complexa decat un limbaj de programare (gen Delphi sau Pascal). Exista teorii care aseamana limba cu o structura organica (vezi Noam Chomsky), plus evolutia unei limbi e de-a dreptul fascinanta. Povestea asta cu limba e intotdeauna subiectiva, si, surpriza din nou: exista mai multe “engleze” !

”Englezele” astea le poti imparti pe dialecte, pe epoci (e.g. Victorian English), dupa contexul cultural (Cockney English), pe zone geografice, pe registre (limbaj formal, limbaj informal sa zicem)…daca intram aici in detalii, ne pierdem rau de tot. Ce vreau sa retinem e ca, spre deosebire de Turbo Pascal, o limba vie, umana, nu poate fi niciodata stapanita la perfectie si are o dinamica absolut incredibila, pe care e imposibil s-o cuprinzi cu creierul, sau intr-un dictionar (sau orice alt fel de scriere tehnica). Altfel spus, lucrurile nu stau asa de simplu pe cat tindem noi sa le luam.

Asa se face ca un redneck din Kentucky iti va zice “Howdy, partner!”, un negru din nush ce suburbie iti va zice “Whassup bro’?” si un englezoi din Bristol „Heya, mate!”, si nici astea nu-s constante, din contra. Iar astea au fost doar niste exemple stereotipice, cretine, de forme de a saluta pe cineva intr-un mod informal.

Faptul ca exista mai mutle „engleze” face ca un calculatorist sa inteleaga perfect un text de gen “Right-click on the icon to start downloading the gzipped files and make sure you create a separate directory for each one of the JPEGs.“. Ma rog, exemplul nu e cel mai fericit. Dar ce vreau sa spun e ca ei vor vorbi intr-adevar o engleza perfecta cand descriu procedura de depanare a unui PC, modificarea unui template HTML si toate textele care contin verbe gen „insert / remove / connect / expand / unscrew / mount / compile / show / hide / maximize” etc. si substantive gen „hard-disk / keyboard / desk / plug / cable / connector / display” DAR e posibil sa aiba mici probleme cand citesc o descriere lirica a primaverii, un paragraf din filozofia lui Hobbes (go ahead and try this one), o piesa de Shakespeare si asa mai departe. Acolo se duce dreaq engleza lor perfecta.

Asadar, baietii astia e posibil sa fie experti in engleza, da – dar stapanesc numai o singura engleza din cele mai multe despre care vorbeam. Si treaba asta trebuie constientizata…

Tu cetitorule, pe care o stii la perfectie?

E foarte ironic ca nativii numesc varianta de engleza pe care o vorbim noi, strainii “broken English” (chiar asta-i termenul), sau, intr-o versiune non-peiorativa, “international English”. Pentru urechile lor, spunem noi suna pur si simplu … artificial. Partea proasta e ca noi nu realizam uneori diferite aspecte ale artificialitatii asteia. De multe ori, chiar fara sa ne dam seama, vorbim o varianta de limba suuuper liniara, opaca, fara nuante si intorsaturi stilistice, fara efecte si mici ironii, deturnari fonetice si asa mai departe, cum am putea sa ne permitem in romaneste.

Mi-am mai adus aminte o chestie. Am un prieten suedez care e prof de engleza. Tipul a dezvoltat o pasiune pentru ghidurile de gen “Invata engleza in [3/7/21/...] de zile”. Are acasa o colectie impresionanta de carti si CD-uri, care mai de care mai colorate si mai bine market-ate. Le-a studiat pe toate, ba chiar si-a facut lucrarea de doctorat pe ele. Concluzia lui? Pe scurt, sunt toate bullshit, in sensul ca nu-si ating cu adevarat telul propus .

Termin, ca de obicei, cu ilustratii si exemple:

Tema de gandire: Observati diferente intre „englezele” pe care le vorbesc oamenii de mai jos… Sunt doar cateva secvente selectate aleator, mi-am rupt 15 min din timp si-am sapat pe youtube…
Un pic de African-American (ca sa fim politically correct):

Motivatie

Cred ca nu exista zi mai buna decat ziua de astazi sa scriu pe tema asta. E o pledoarie pe care o aveam de foarte mult timp in minte, dar mi-a fost lene s-o astern, ca deh. Astazi ma simt motivat s-o fac. Banuiesc ca o sa-i irit pe cativa cititori, dar asta e…

Cand au inceput colegii si prietenii mei sa lucreze, unul cate unul, vedeam si simteam cum ii pierd. Ne intalneam din ce in ce mai rar; cand se aratau, totusi, veneau cu fraze de gen: „stau doar o ora maxim…am un proiect pe care trebuie sa-l termin in noaptea asta, maine ma scol la 7…sorry.”; cateodata, cand ii sunam imi ziceau „Hai ca te sun eu peste vreo juma’ de ora, nu pot sa vorbesc acum..”; pe doi dintre ei i-am vazut venind seara in Pub la costum: „vin direct de la serviciu, abia acuma am scapat, n-am mai trecut pe-acasa sa ma schimb, ce sa fac…”; in obisnuitele noastre conversatii, ei veneau cu povesti noi: „Mama ce faza am avut azi la birou. Sa vezi ce m-am enervat…”. Am o lista intreaga cu prieteni pe care i-am pierdut in felul asta. „I-am pierdut” e folosit la figurat, bineinteles. Inca mai suntem foarte buni prieteni, si inca ne mai vedem…ocazional, cand ne distram super bine. Si totusi, nu mai e ca inainte. Ceva din oamenii astia s-a dus naibii o data cu noua lor viata.

In afara de asta, mai e o chestie care ma enerveaza azi, de care mi-am amintit spontan. E vorba despre sfatul ala, pe care probabil l-ati primit si voi de la atatia binevoitori: „Distreaza-te acum, nu fii fraier. Dup-aia o sa incepi serviciul, apoi iti faci familie…o sa vezi tu cum e…”. Multumesc, n-o sa vad eu cum e. Ma distrez si acuma si promit cu mana pe inima in fata tuturor ca o sa ma distrez si in viitor. V-am dat scris. Partea asta a vietii mele n-o negociez cu nimeni – nici un patron sau responsabil de la Human Resources n-are dreptul sa-mi ia dimensiunea asta a vietii, cu un zambet pe buze si cu intrebarea „Esti dispus sa lucrezi dupa un program flexibil?”. Mori.

Iata, deci, o stire de ieri….

I-auzi…

Iata un citat din monologul lui Gheorghe, tinut aseara, in emisiunea lui la Realitatea:

„[...] locurile in care se petrece asa ceva in Romania sunt foarte multe. Sunt nenumarate. Nenumarate multinationale ii haituiesc pe oamenii aceia care lucreaza pentru ele. [...] Si de foame, si de frica locului de munca, si de intrarea in sistem si de corelarea la privirile celorlalti, care alearga ca nebunii intr-o cusca de soareci, fara sa-ti dai seama, incepi sa lucrezi 70 de ore pe saptamana. [...] Incepi sa devii tot mai singur, ceilalti nu te mai cauta, in timp ce tu incepi sa ai tot mai multe celulare.”

“Numai in Romania se putea intampla asa ceva”

Ok, daca asta se petrece in Romania, hai sa va zic cateva chestii pe care le-am observat aici, in Anglia. Tin neaparat sa va povestesc, pentru ca m-am saturat de imbecilii care spun “Numai la noi e posibil asa ceva“.
Acum cateva luni am mers cu trenul spre Londra. Vis-a-vis, un tip la costum, aspect impecabil. A tinut celularul la ureche cam o ora si un sfert. (Apropo, aici au bagat de curand vagoane in care, la fel cum e interzis fumatul, e interzis vorbitul la celular!) L-am auzit cum tot zicea „You’ll have to send them an e-mail…just attach the table to it, and they’ll see about it, ok? Umm…no, you’ll have to convert it into a PDF.”. Vreo 10 minute i-a explicat unei proaste cum sa converteasca un fisier Excel intr-un PDF. In restul 65 de minute, s-a ocupat de alte treburi administrative. La Londra, cand mergi cu metroul, se intampla sa vezi oameni care imediat ce-si gasesc o bancheta, isi desfac repede laptop-ul pe genunchi si butoneaza un pic la el. Cand stiu ca nu mai au mult pana la destinatie, ridica stresati ochii din 30 in 30 de secunde, ca sa aproximeze cam cand se apropie statia lor. Cand isi dau seama ca se apropie, baga repede un hibernate, inchid capacul, il iau la subsoara si ies. Tot in Londra sunt foarte la moda „working lunches” – pranzurile de lucru. Cand am vazut prima oara asa ceva intr-un restaurant, am ramas tampit. Doi tipi la costum, la o masa intr-un restaurant bunicel. Pe masa erau: o farfurie cu paste, cosulet cu paine, bol de salata, apa minerala, tacamurile … si un laptop de 15”! Baietii nostri mai luau cate o gura de mancare, una de apa minerala, si mai discutau un pic despre proiectul lor. Si o ultima poveste: vorbeam cu o colega despre cum rasar Blackberry-urile precum ciupercile dupa ploaie. Imi povestea ca taica-su e mare dusman al gadget-urilor astora, si ca s-a tot certat cu seful lui, care voia sa-i bage pe gat unul. Omul zicea simplu si cinstit: „Domnule, eu nu vreau sa fiu tot timpul conectat la birou si la munca. Cand sunt departe, nu vreau sa ma lege nimic de el”. Si si-a mai motivat ura fata de ele povestind o intamplare care l-a marcat: o data, l-a vazut pe unul la toaleta cu pula intr-o mana si butonand la Blackberry cu cealalta. Ok, radem, glumim, muncim…dar aici eu vad deja o problema grava de demnitate, dragii mei.

Ei, cu astea fiind spuse, hai sa discutam despre povestioara noastra, paranoia „programarii sociale”.

Programarea corporatista

Ia spune-mi tu, dragul meu cetitor, ce job ai in momentul de fata si cat de mult il iubesti?

Unul dintre voi imi va raspunde pompos: „Sunt junior marketing consultant la H&Q&T&H Invest Consulting in buricul Bucurestilor”.

I-auzi.

Altul va zice „Fac parte din staff-ul de evaluare a strategiilor de imagine pe termen mediu si lung, trebuie sa determin target-ul, scope-ul, sa formulez insight-ul si sa fac un debriefing saptamanal la sefu”

I-auzi.

Exemplele de mai sus sunt, evident, parodice si fictive.

Dar hai sa va dau unul pe bune acuma, de la o cunostinta de-a mea. Sa-i zicem… „Johnny”.

J: „Sunt shelf manager la mega-hypermarket”.
Eu: Ce esti ma?!?
J: „Sunt shelf manager!”
Eu: Adica cum adica esti…shelf manager? (incercam cu greu sa-mi stapanesc explozia de ras, pentru ca imi imaginam ce urmeaza)
J: „Adica sunt responsabil cu unele rafturi din hypermarket, ma”
Eu (neputand sa ma abtin): Taare…cu care dintre ele?
J: „Alimente nu-stiu-de-care si conserve”

I-auzi, nene. Omul nostru e MANAGER. Si ca manager care este, aranjeaza conserve de MACROU IN ULEI ? Bravo. Mai am un exemplu tare de tot, dar ala chiar mi-e prieten, nu-l ponegresc…

In orice caz, am atins aici un punct nevralgic al culturii corporatiste: motivarea trupelor.

Dar inainte sa maturam cu corporatistii pe jos, vreau sa va fac o mica confesiune:

Confesiune

Recunosc cu mana pe suflet ca urasc ceea ce se numeste „cultura corporatista”. E o poveste subiectiva, nu poti sa te iei de gusturile mele… Nu suport bolborositul filtrului de cafea si hartia care tot curge din fax. Nu suport barfele de birou, intre colegele care se imbraca de la Zara si Mango si fac pe fitzoasele. Nu suport micile animozitati si ciocnirile de ego-uri, care inevitabil apar, si care au un mare impact asupra sedintelor, brainstormingurilor si debriefingurilor…si afecteaza lucrul in echipa, in general. Nu suport team building-urile, care incearca sa repare si sa peticeasca toate lacunele astea, si sa le deseneze sclavilor un zambet mare pe fata cu un marker de flipchart. Nu suport ecusonul pe care scrie titlul, in engleza: „Junior Assesement Manager”. I-auzi, pula mea. Nu suport fetele palide ale alora care stau toata ziua in fata monitorului si scriu la e-mail-uri, forwardeaza glume insipide si „motanei haiosi”, iar in timpul liber citesc bloguri despre trendurile recente din PR-ul romanesc. Marsh d-aci. Si stii ce nu mai suport eu? Statusurile de pe Yahoo Messenger cu „DND – Working”, atunci cand autorii lor se cred importanti si speciali pentru ca scrie asta in dreptul nickname-ului lor.

Asta sunt eu, si am multi prieteni care se balacesc in environment-uri de-astea. Apropo de environment-uri si background-uri, o sa fac, pe cat posibil, exces de anglofonisme si jargon astazi – pe intelesul tuturor din breasla. Stiu ca multi dintre voi se incrunta la monitor acuma, si-si pregatesc commentul veninos pe care-l vor scuipa dedesubt, dupa ce citesc prostiile mele. DAR hai mai bine sa facem haz de necaz si sa nu ne mahnim din atata lucru.

Sa continuam, dar.
Unde ramasesem? Aa, da….

Motivarea trupelor

(1) Titluri de joburi si departamente…“Director de comunicare” pentru un trepadus care raspunde la e-mail-uri si face rezervari la hoteluri? Excelent. Iar asta cu „Shelf Manager” e de retinut.

Ia uitati-va la titlurile de job-uri din companiile bengoase. Magulitoare de-a dreptul, nu? E vreunul care sa sugereze ceva peiorativ sau catusi de putin indoielnic la prima vedere? Rar. Din momentul in care pui prima oara ecusonul, te rebrand-uiesti, devii altcineva. Bine ai venit in corporatie, pregateste-te sa ne sugi cucul.

Toti suntem manageri si consultanti, chiar daca nu facem altceva decat sa scriem e-mail-uri, cu semnatura de 7-10 randuri (stiti voi…nume, titlu job, nume companie, Bucuresti, adresa postala, web, e-mail, nr telefon, fax, RDS si alte cateva chestii mai mult sau mai putin relevante). E-mail-ul e munca de secretara, dar ei au titlu de manager. La fel cum aranjatul conservelor de peste e munca de trepadus. Nu neg, multi dintre noi sunt manageri pe bune…mai ales cei care citesc articolul meu azi.

(2) Freebies, bonuses and extra stuff…just for you, so shut yer fucking face and feel special, will ya?

O amica de-a mea lucreaza ca economista. Firma mare canadiana, multinationala, fitze. O RUP aia. O muncesc, o tin „ocazional” peste program, o trimit acasa pe branci (vezi cazul Ralucai, Dumnezeu s-o ierte). Barba-su nu mai are ce alege de ea cand vine seara acasa extenuata – toti amicii l-au auzit plangandu-se. DAR o motiveaza frumos baietii. In primul rand, ii dau sa manance de la firma smecheroasa de catering, iar pauza de masa e pauza de masa, intr-o camera ventilata, cu muzica ambientala. Ooo…. Si-si alege ce vrea sa serveasca dintr-un meniu color tras la imprimanta HP, dintre toate delicatesele posibile. In al doilea rand, primeste gratis – ca si Raluca – vizite la medic de fitze, coafor, sauna, fitness…cred ca si gigolo, daca ar cere. Are cearcane, migrene, e extenuata, lipsita de viata in weekend, o rutina care mai are putin si ucide….DAR mandra de jobul ei! Si se lauda cu „cariera” ei la toata lumea, si familia ei nu-si mai incape in piele de mandrie pentru ea. Bravo.

Daca ar fi sa gasesc o alegorie grotesca pentru povestea asta cu micile bonusuri, as zice asa: „Firma la care lucrez eu e tare de treaba. Imi dau gratis tuburi de lubrifiant. Dar daca stau si calculez, trei sferturi din tub tot cu ei il consum, la cat ma sodomizeaza zilnic...”

(3)…but they know how to throw a party
Mai vreti ridicare de moral? Luati de-acia…socializare fortata, team building-uri, party-uri in cluburi de fitze inchiriate cu totul, karaoke penibil, weekenduri la Sinaia din cand in cand. La Sinaia se lasa cu mii si mii de poze digitale (DSC_1313 – aici era Delia cand sorbea, apatica, din cocktail). Luni, cand se intorc de la Sinaia, incep sa bombardeze toti cunoscutii cu poze prin e-mail, cu subiectul „Poze de la Sinaia!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!”, in mai multe mesaje (3-4 mailuri minim, fiindca limita pt. atasamente e 10Mb la Yahoo). Asta va e distractia? Bravo. Fascinanta viata aveti. Sa-mi mai trimiteti poze din club cu voi la costum, si de la Sinaia, ca sa va invidiez stilul de viata. Vreau si eu sa fiu corporatist ca voi. Unde trimit scrisoarea de intentie, in care specific ca sunt dinamic, respect deadline-urile si sunt dispus sa lucrez dupa un orar flexibil?
A, stai c-am uitat sa ma iau de team building-uri. Jenibil. Hai ne dam intelegatori si empatici. “We’re all a big family here” iti va spune o colega, cu un zambet tamp, intr-o engleza romaneasca. No shit, a big family? Who’s your daddy, then? How many brothers and sisters have I suddenly got? Oh and by the way, are any of the employees having sex with each other, by any chance? Sick! We’re talking incest here. Analogia cu familia nu e deloc inspirata. Gasca de nebunatici dinamici simpatici de la munca si familia sunt doua chestii distincte. Nu le amestecati in speranta ca pareti mai caldurosi.

Schimbam ecusoanele din piept intre noi si facem exercitiu de role-playing, ce interesant. Vine firma fitzoasa Y sa ne dea cursuri de coeziunea echipei, cu un powerpoint impanat cu termeni lipsiti de sens sau decontextualizati (”sinergie”, “dinamism”, “codependenta”, “feedback”, “paradigma”), glume rasuflate si exercitii care ne fac sa aratam ca niste maimutoi. Bun asa. Vreau si eu la team building.

Ridica-te in picioare si spune: My name’s [...] and I’m a workaholic

Workaholismul nici nu prea exista pana sa vina cultura corporatista. Multi specialisti au admis ca e plin de oameni care manifesta comportamente e tip compulsiv-obsesiv cand vine vorba de munca. Munca poate fi, asadar, un drog.

Cum ajung oamenii dependenti? Printre alte cai, una este cautarea fericirii, alinarii si satisfactiei unei nevoi umane (vezi Maslow).

Dupa cum ar zice un mare meserias in domeniu, Stanton Peele (2004: 16), “drogatii” recurg la substanta sau la activitatea de care sunt legati atunci cand nu isi gasesc fericirea/alinarea/satisfactia in alta parte pe lumea asta. Uite-asa se face ca atatea nefe-ricite si atatia “mâhniţi” ajung sa se dedice cu trup si suflet job-ului lor in cautarea implinirii, self-esteem-ului si actualizarii.

Daca te gandesti la cat de mult contribuie si compania la umflarea esteem-ului cu pompa si la aura de valoare oferita angajatului (vezi cele 3 idei de mai sus), ai sa intelegi de ce atat de multi oameni isi iubesc jobul cu smerenie, religiozitate si chiar fanatism, uneori. Cine altcineva pe lumea asta le mai ofera atata importanta?

Concluzie?

Sa ne gandim asa: sclavia s-a abolit in toate statele civilizate de pe planeta asta. Mai mult, avem Declaratia Universala a Drepturilor Omului si fel si fel de alte acte normative sau gesturi simbolice care ne garanteaza o viata mai buna, diferite libertati, si mai ales respect. Cu toate astea, cand auzim o poveste cum e cea a mortii Ralucai (si mai ales comentariile si reactiile la ea), tindem sa credem ca sclavia persista. Persista, insa sub cu totul alta forma.

Daca sclavii de ieri plangeau si-si jeleau soarta, sclavii de astazi isi poarta mandri ecusonul, isi rostesc cu gravitate si solemnitate titlul jobului cand ii intrebi cu ce se ocupa, au un self-esteem de neclintit, si mai ales ne umplu Inbox-ul cu poze de la Busteni ori de cate ori se intampla sa „scape” la munte pentru 2 zile.

Daca asa de fericiti si impliniti sunt niste oameni care lucreaza 70 de ore pe saptamana, si multi dintre ei nici macar nu se considera vreun pic exploatati, atunci inseamna ca software-ul e instalat perfect in creierul lor si ruleaza impecabil.

In incheiere: s-o privim, asadar, pe cea ce-a fost Raluca Stroescu. O femeie de cariera. Un manager de audit:

Pentru ultima oara, Dumnezeu s-o ierte.

Motivul pentru care eu leg chestia asta de un complex de inferioritate este ca de cele mai multe ori replica vine singura, cand nimeni nu le cere sa se justifice, nu-i trage nimeni la raspundere pentru cata carte au s.a.m.d. Pica, asa, dintr-o data: “Ehee…am facut multe la viata mea…n-oi avea eu carte multa, dar am scoala vietii .” (aruncata intr-un context unde nu adusese nimeni vorba de scoala sau de ce-am facut in viata).

Imi vin in minte cateva exemple super misto:

Clasica, hiper-comentata vorba a lui Gigi Becali cand se autoproclama noul Socrate din Pipera, in direct la OTV (senzational):

“- Dane, ce inseamna filozofie? Mi-a spus ca inseamna iubirea de intelepciune. Atunci mi-am dat seama ca eu sunt filozoful, nu acesti filozofi, care ei sunt cititori de filozofie. Sigur ca ei s-au nascut destepti, dar citesc filozofie si sunt teoreticieni de filozofie. Eu sunt un practician, pentru ca m-am nascut filozof… Asa m-a nascut mama mea sa iubesc intelepciunea. Nu poti fi un filozof autentic decat daca te-ai nascut. Altfel te numesti filozof cititor sau filozof teoretician”.

Vanghelie in campanie – A fost la un moment dat o discutie in presa cum ca „Bucurestiul e pe cale sa aiba un primar analfabet”, iar Geoana i-a luat apararea, zicand ca nu trebuie totusi sa-l comparam cu Mircea Cartarescu sau cu primarul Parisului (da, e o exceptie de la generalizarea mea, Vanghelie chiar a fost tras la raspundere aici):

„ E adevarat ca nu am studiile primarului Parisului si poate nici ale domnului primar Caldarescu care ati spus dumneavoastra. (Era vorba de scriitorul Mircea Cartarescu – n.r.) Pot sa conduc poate chiar mai bun ca amandoi la un loc .”

Un sofer batran de maxi-taxi, ruta Targoviste-Bucuresti (via Racari) si retur – Nea Stelica. Am avut o discutie cu el, in care mi-a zis ca „noi, tinerii am facut cea mai mare greseala in `89” (ca am fi rasturnat comunismul). I-am zis ca eu aveam 5 ani la Revolutie, si ca e putin probabil sa fi rasturnat eu regimul Ceausescu. „E, nu tu, astia ca tine”, mi-a intors-o. Era suparat pe studentii din Timisoara: „Degeaba atata scoala, ca tot prosti au fost”. Apoi, injurand gropile prin care era nevoit sa-si rupa planetarele, mi-a zis ca are o solutie pentru transport in Romania: „Sa ma puna pe mine ma presedinte. Ca intr-o luna maxim garantat Romania are autostrazi. Si stiti cu cine le fac?!? Cu voi ma!!! Aaaa, nu vreti?! Pai va concentrez!” (Cu toate ca nu-i spusesem explicit ca nu vreau sa muncesc la autostrada lui, omul se pare ca-mi citise gandul). Nea Stelica era un nostalgic al regimului comunist: „Ce-a avut copiii mei n-a avut nici Nicusor cu Zoe. Eu am fost mare odata.”. Fusese sofer mare la partid: „M-am plimbat pe tot pamantu asta. Am fost dreacu si-n Kuweit, si-n Siria. Am mers numai cu oameni mari – ministri, secretari de stat, sefi d-aia grei de la CC. Puteam sa fac 10 facultati, ca nu se compara cu ce-am invatat io de la viata. Si-au venit putoii astia cu revolutia lor. Poftim, acuma va e mai bine?”

Vanilla si cu Robert Calota (doi interpreti de manele), intr-o piesa cantata in numele magnatului Sica de la Strehaia (un fel de Leo mai mic):

„Ca nu am scoala multa nu inseamna ca sunt prost / Facultatea pentru mine nu mai are nici un rost” (Nu ma pot abtine sa nu citez si refrenul: „Sunt Sica, sunt baiat fin / Stau in pat si banii-mi vin / De femei sunt cautat / Sunt barbat adevarat”)

Observati totusi o subtila diferenta intre cele 4 exemple de mai sus? E, aici e partea urata. Pentru mine, problematica e treaba atunci cand oamenii astia se proclama superiori celor care totusi si-au petrecut 4 sau mai multi ani din viata prin amfiteatre, biblioteci, au trecut prin emotiile examenelor si colocviilor si au acumulat si ceva util in tot timpul asta (*1).

Adica n-am nimic cu aia care incearca sa-ti spuna ca si ei sunt buni, chiar fara scoala – de multe ori chiar asa e. Dar ce te faci cu Nea Stelica, omul care are, in sfarsit solutia pentru iesirea din impas a Romaniei, sau cu Bekalides, care „de fapt el e filozoful”.

Am zis mai devreme ca problema „n-ar fi mare”. In fond, suntem diferiti, si fiecare percepem cum vrem si cum putem lucrurile. Aroganta si marlania complexatilor astora nu face altceva decat sa ne amuze. Probabil nu o sa ma enerveze fenomenul decat daca o sa se trezeasca vreun director sau cine stie cine sa ma judece printr-un filtru de-asta. Dar nici atunci n-ar fi grav. De fapt, daca stau sa ma gandesc, si eu am scoala vietii, nu numai ei. OPA! Ati observat ?!? Acuma se manifesta invers complexul !!! (!!!)

• Ce e scoala vietii? Vreau cateva raspunsuri ca lumea de la voi.
• Ce facem – sa radem de astia cu scoala vietii, sau sa le recunoastem diploma? Vreau cateva pareri.
• Ce diferenta e intre o diploma eliberata de Scoala Vietii si una de la Spiru Haret, sau de la Universitatea Bucuresti sau de la Oxford?

Compromisul

Si pentru ca, bineinteles trebuie sa spun varianta mea, here it is:

Ce-ar fi daca as zice ca amandoua sunt importante? Daca v-as spune ca trebuie sa existe un echilibru intre ele, care, bineinteles, e diferit de la om la om? Scoala si viata ar cam trebui sa mearga mana-n mana, nu? E de domeniul evidentului ce zic eu aici, nu? Bun, atunci de ce nu intelege toata lumea?

Am si aici un contra-exemplu:

• Sobolanul tocilar , care le stie pe toate.
  Stiti genul ala de colegi pe care-i folositi sa copiati tema sau cursurile de la ei, dar nu vorbiti niciodata cu ei, si nimeni nu-i accepta in gasca lor? Au o freza tampita sau sunt ciufuliti ca vai steaua lor, poarta un pulover urat cu un romb pe piept, au cosuri si nu le trateaza, nici dus nu fac intotdeauna, nu stiu cum sa se comporte la o petrecere, si eventual au o relatie nereusita si luuuuunga de vreo 7 ani, cu o naspeta nefericita. Nu sunt si ei la fel de complexati ca oamenii de mai sus? Nu au si ei un gol imens de umplut in viata? Sunt genul ala de oameni cu care ti-e groaza sa iesi la bere, ca discuta numai despre chestii stiintifice, despre teme si cursuri, si alte chestii care te fac sa casti. Si nici la glume nu se prind. Adica sa ma scuzati, dar mai bine ies cu Nea Stelica – macar ala ma amuza, chiar daca n-a facut nici 8 clase si vorbeste tampenii.

Cine a vazut filmul „Pi” (care de altfel e genial din multe puncte de vedere), se poate sa fi observat o scena monumentala: cand matematicianul se duce la prietenul lui, Sol, batranul cu care juca checkers, omul ii spune o poveste despre Arhimede – despre cum l-a pus imparatul sa rezolve o enigma si, dupa ce ajunsese epuizat, in pragul nebuniei, s-a asezat in pat, langa nevasta-sa; doamna Arhimede l-a rugat sa faca o baie si sa se mai relaxeze putin. Si cand era in cada, dupa ce reusise sa se deconecteze un pic si sa se relaxeze, a avut revelatia aia cu volumul unui corp scufunda intr-un lichid. Si a plecat dezbracat pe strazi strigand „Eureka!”. Si-apoi il intreaba: „E, care e morala povestii?”. Max ii da, bineinteles, un raspuns sec, de toata jena (”A breaktrough discovery is about to be made” – rahat). Iar replica lui Sol trebuie notata undeva si tinuta minte:

„ Wrong. The pointof the story is the wife. Listen to your wife, she will give you perspective. Meaning, you need a break, Max, you have to take a bath, otherwise you’ll get nowhere. There will be no order, only chaos. Go home and take a bath .”

(Paranteza Apropo, stiti cum a scos Einstein teoria relativitatii? Se plictisea la un curs! Se plictisea de moarte si a inceput sa urmareasca limbile ceasului, intrebandu-se cand o sa scape de acolo. Si pentru ca intamplator era si destept si avea si imaginatie, si-a imaginat niste bizarerii despre cum avanseaza timpul, despre cum calareste un foton, si din aproape in aproape a scos o teorie stiintifica.

Abia astept sa-mi sariti in cap cand o sa va spun ca se pot invata enorm de multe dintr-o emisiune „Din Dragoste” sau „9595”, dintr-o discutie cu babele indignate din troleu, dintr-o betie cu prietenii la munte, un one-night-stand sau dintr-o discutie despre viata cu niste betivi ordinari intr-o carciuma de la tara, si aproape din ORICE experienta, banala sau inedita.

Deschideti bine ochii, e o lume incredibila in jur. Absurda, enervanta, urata, sau frumoasa, funny si asa cum o mai fi ea. Nu va rezumati sa spuneti „manelistii sunt prosti” sau „Becali e un ingamfat” si cu asta incheiati subiectul. E simplu si comod sa rezumi lumea la „toate femeile sunt curve” sau „eu sunt filozoful” si apoi sa te retragi. (*2)

In incheiere, luati d-acia doua citate, de la doi baeti bazati pa meserie:

“Wise men learn more from fools than fools from the wise. ”
– Cato the Elder

“Wise people are foolish if they cannot adapt to foolish people. ”
- -Michel Eyquem de Montaigne

(*1) Cititi de 2 ori paragraful, pentru ca prevad niste comentarii inutile.

(*2) Recititi si aici. N-am spus ca nu sunt prosti, sau ca nu e ingamfat. Si nu ma refeream exclusiv la manelisti si la Becali, ci la toate chestiile pe care voi le respingeti din start, inainte sa judecati vreun pic. Maniera asta expeditiva de a trata lucrurile nu e un semn de desteptaciune, nici de superioritate. E o forma evaziva de ignoranta.