Însă ce am trăit astăzi le întrece pe multe dintre enumerate mai sus.

Pasionaţii de psiho şi fanii serialelor CSI/Lie to Me vor rezona, probabil, mai bine cu povestea de azi.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar pentru mine psihopatia e un fenomen care m-a fascinat de prima oară când am înţeles cu adevărat ce presupune ea. Personal, mi se pare mai minunată decât orice altă formă de tulburare psihică, de la schizo până la borderline şi alte acareturi d-astea.

Totul a început când am cunoscut un individ (dealer de heroină de meserie, în prezent la închisoare) cu o personalitate absolut fabuloasă – pe care am vrut cu tot dinadinsul s-o înţeleg şi s-o descifrez. Nu am vorbit de multe ori cu el, o dată l-am împrumutat cu nişte bani şi am ales să-l evit de-atunci. A continuat apoi cu un al doilea caz, când am fost “amic” cu un tip – de data asta pe o perioadă mai lungă de timp, în care l-am observat cu absolută uimire şi fascinaţie, dându-mi seama într-un târziu că şi el se încadrează tot acolo.

Simţeam că oamenii ăştia au ceva extraordinar în lumea lor interioară, însă lipsa de cunoştinţe mă împiedica pe-atunci să înţeleg ce naiba se petrece cu ei. Astăzi, după o perioadă de documentare şi observaţii, am avut ocazia să petrec câteva ore în compania unui al treilea individ, despre care vreau să vă povestesc aici.

Dar mai întâi să vedem…

Cum e un psihopat?

Foarte departe de portretul Hollywood-ian al “monstrului” care ucide cu cuţitul (sau mai ştiu eu ce aberaţii scot ăştia), psihopatul e un om perfect normal în aparenţă, care se comportă foarte natural, bine adaptat la societatea în care trăieşte. E şarmant, carismatic, are o încredere în sine de neclintit, o inteligenţă de multe ori sclipitoare şi o prezenţă extrem de interesantă. De regulă, e un simpatic.

Are o singură trăsătură mai fistichie – îi lipseşte conştiinţa! Cu desăvârşire.

E ca şi cum ar avea un gol acolo unde noi, ceilalţi, avem o serie întreagă de valori, trăiri şi emoţii. Dincolo de lipsa totală a empatiei, alte trei caracteristici cheie sunt impulsivitatea, iresponsabilitatea şi o viziune distorsionată asupra consecinţelor acţiunilor lor.

Următorul pasaj e decupat şi tradus din M. Stout, The Sociopath Next Door:

Imaginează-ţi – dacă poţi – cum ar fi să n-ai deloc o conştiinţă. Să nu ai sentimente de vinovăţie sau regret, indiferent de ce faci, niciun fel de grijă pentru bunăstarea celor din jur, inclusiv a prietenilor şi familiei uneori. Imaginează-ţi cum e să nu te lupţi niciodată cu ruşinea, nici măcar o dată în întreaga ta viaţă, indiferent de cât de egoist, nepăsător, abuziv sau imoral ai fost cu ceilalţi. Şi prefă-te că ideea de responsabilitate ţi-e complet străină; o vezi doar ca pe-o povară dusă în spinare de ceilalţi fraieri creduli din jurul tău.

Acum adaugă acestei fantezii bizare şi abilitatea de a masca perfect faptul că universul tău psihologic este radical diferit de al lor. Devreme ce toată lumea vede conştiinţa ca pe-o chestie universal valabilă, deghizarea lipsei ei nu presupune, practic, niciun efort din partea ta.

Nu eşti niciodată tras înapoi de la dorinţele tale de vreo ruşine sau frică, şi niciodată tras la răspundere de ceilalţi pentru sângele rece cu care acţionezi. Gheaţa care circulă prin venele tale e atât de bizară, încât rareori cineva poate ghici starea ta.

Altfel spus, eşti complet liber de orice reţineri interne, ai libertatea de a face ce vrei fără să te chinuie conştiinţa vreodată – iar toate acestea sunt perfect invizibile lumii din exterior.

Ce ai face cu acest avantaj enorm pe care-l ai faţă de restul speciei umane?

Răspunsul la întrebarea asta poate varia atât de mult (în funcţie de gusturi, preferinţe şi nevoi), încât arareori doi oameni fără scrupule vor fi identici. Spectrul manifestărilor este, aşadar, cât se poate de divers.

Psihopaţii au fost descrişi ca fiind “prădători intra-specie”, pentru că-şi iau victimele din propria grădină. Văd aproape orice interacţiune socială ca pe-o oportunitate de a obţine ceva. Pentru ei, totul e un fel de “game theory” egoist. Le place să-i vadă pe ceilalţi suferind, dominaţi, puşi în situaţii nasoale. Miros de la distanţă un om vulnerabil “la fel cum un porc poate să miroasă trufe”, după declaraţia unuia dintre ei.

Aşa că poate că-şi aleg o carieră de şarlatan, însă nu orice şarlatan e şi psihopat, ci doar câţiva mai abili dintre ei. Poate că devin lideri carismatici de sectă dubioasă; poate că îi escrochează pe alţii de bani şi apartamente; poate că vând heroină unor copii sau poate că-şi satisfac nevoile sexuale cu oameni vulnerabili psihic. Nu e lucru rar să găseşti psihopaţi în poziţii înalte în politică, mass-media, domeniul financiar, afaceri, ba chiar în poliţie, spitale şi cabinete de psiholog. În general, preferă meseriile care le conferă autoritate. Într-adevăr, ce ai citit mai devreme e o idee uşor înfricoşătoare – şi la fel de reală.

Ce e şi mai interesant este că adeseori lucrează prin alţi oameni, care le fac treaba, fără ca ei să se murdărească cu vreo condamnare sau alte inconvenienţe din astea. Încă din copilărie, învaţă să disimuleze emoţiile, şi se perfecţionează pe măsură ce se maturizează. În plus, studiile arată că victimele lor îşi dau seama mult prea târziu că au fost manipulate, şi atunci le e ruşine să admită că s-au lăsat prostiţi atâta timp.

Estimaţi cam la 4% din populaţia generală, cu prevalenţă mai mare la bărbaţi, sunt diagnosticaţi cu etichete diferite de manualele de psihiatrie DSM-IV şi ICD-10 (pentru cine vrea să despice firul în 4, click aici). Tulburarea e considerată de mulţi specialişti incurabilă. Cu ei, singurele rezultate pe care le dă psihoterapia este că-i face şi mai manipulativi şi mai abili să-şi disimuleze emoţiile. Cică ar exista, totuşi, câţiva terapeuţi experimentaţi, care pretind că au obţinut rezultate moderate cu ei. Cât despre tratamentul medicamentos, e foarte simplu – nu s-a inventat până acum o pastilă care să “instaleze” empatia în creierul cuiva. Partea şi mai frumoasă e că ei nu vor admite niciodată c-ar avea o problemă, şi niciodată nu li se va părea ceva în neregulă cu stilul în care-şi fac treaba. Dacă e nevoie să simuleze regretul sau să-şi ceară scuze, o vor face în cel mai ingenuu mod în care au învăţat.

Ăsta e motivul pentru care nu-i veţi vedea vreodată în spitalele de psihiatrie. Ocazional, câte unul (mai prost) mai ajunge pe la tribunal, iar cei care fac fapte impardonabile şi sunt prinşi şi mai ajung şi în detenţie. Restul ştiu cum să facă să nu treacă limita legii, iar societatea de multe ori îi glorifică şi îi admiră.

Conştiinţa (evoluţionistic vorbind) este condiţia necesară unui liant social, şi fără ea n-am putea trăi în relativă armonie unii cu ceilalţi. Dacă pe noi, ăştia normali, ne chinuie vinovăţia chiar şi când spus o vorbă grea unei persoane iubite, ba chiar ne împiedică să luăm ultima bucată de prăjitură dintr-o farfurie comună, la ei lucrurile stau cu totul altfel – adeseori, dincolo de abilitatea noastră de a înţelege ce şi cum.

Ei, şi acum să vă spun povestea…

La ce sectă am mai fost weekendul ăsta?

Săptămâna asta am plătit o sumă frumuşică să intru la un seminar de “seducţie”, ţinut în Bucureşti de doi reprezentanţi de vază din comunitatea internaţională. E o sectă cu care am o relaţie veche, în interiorul căreia am dat de oameni de mare omenie şi inteligenţă superioară, dar şi de mulţi dubioşi, cum era de aşteptat. Ca să vă faceţi o idee, gândiţi-vă la filmul Magnolia cu Tom Cruise (scena) şi la  cartea The Game a lui Neil Strauss…sau la recentul show The Pick-Up Artist de pe VH1. Practic, bărbaţii care suferă de teama de a aborda femei frumoase, care nu ştiu/pot să agaţe o gagică pot plăti un instructor să-i înveţe. Există forumuri, gathering-uri, workshop-uri şi bootcamp-uri – e o lume în sine, apărută în anii ’90 şi proliferată azi până în mainstream. La organizarea seminarului de weekend-ul ăsta i-am ajutat şi eu pe băieţi cu partea de marketing – lucru care mi-a adus un discount substanţial la biletul de intrare – pe care n-aş fi vrut altfel să-l plătesc la preţ integral.

În sală erau 16 participanţi, cu vârste variate. Majoritatea erau la a doua tinereţe, uşor trecuţi de 30 de ani. Iniţial mi s-au părut relativ normali; aveam să devin mai rezervat în legătură cu unii dintre ei, imediat ce-am început să-i cunosc. Spre exemplu, unul era arhitect, avea 35 de ani, şi întreaga lui viaţă sexuală se rezuma la un abonament la prostituatele dintr-un salon de masaj bucureştean. Alţi câţiva păreau să se încadreze în categoria celor care urăsc femeile în secret, pentru că nu le înţeleg şi nu pot relaţiona cu ele.

Iar restul păreau pur şi simplu oameni veniţi să-şi rezolve o problemă concretă, şi foarte frecventă – 2/3 din populaţia masculină are teamă de abordare, de exemplu. În plus, e bine cunoscută alienarea pe care o trăim azi în societate şi incapacitatea noastră de a relaţiona unii cu ceilalţi, deci priza pe care o au evenimentele de genul ăsta se explică fără mari dificultăţi. Eu, personal, venisem cu obiectivul de a scăpa de teama mea de abordare. Un caz clasic de timiditate (da, mă încadrez în acei 2/3!). Voiam să nu mă mai emoţionez când vorbesc cu tipe, să nu-mi mai tremure vocea şi să mă pierd în timpul conversaţiei, cum fac adeseori. (Ei, cel puţin asta vă spun eu aici la nivel declarativ În câţiva ani s-ar putea să mă vedeţi la ştiri şi să aflaţi că v-am păcălit, că de fapt eram un nenorocit de criminal în serie. În plus, setea mea de observaţie socială avea să fie satisfăcută pe deplin aici, mai mult ca oriunde. Am colectat cu entuziasm câteva pagini de notiţe în astea 2 zile.

Primul dintre traineri venea din Croaţia şi se numea Dan – cunoscut sub pseudonimul BadBoy în comunitate. Tipul mi s-a părut relativ OK – are un stil foarte direct de abordare a problemei, nu umblă cu mult bullshit şi se ocupă cu treaba asta de mulţi ani. El s-a ocupat de prima zi a seminarului. A făcut cu noi nişte exerciţii de abordare şi de eliminare a emoţiilor … ceva clasic, dar doar de “încălzire”.

La sfârşitul zilei, însă, ne-a anunţat pe un ton grav: “Tomorrow is going to be really hardcore, guys.”, în engleza lui păsărească.

“Mâine va veni prietenul meu, Marius, din Ucraina. Veţi trece printr-un proces radical de brainwashing. Fiţi pregătiţi, va fi foarte intens!”. Apoi ne-a spus o poveste despre Marius, ca să înţelegem cât de departe a ajuns el în relaţia lui cu femeile. Dincolo de faptul că şi-a tras-o cu sute de femei de jur împrejurul globului (pe unde işi ţine seminarele), Marius are un apartament frumos în Londra şi o gagică super bunăciune – fostă stripper-iţă într-un club. “Când am fost în vizită la el s-o cunosc”, spune BadBoy, “tipa mi s-a prezentat spunând “I am Mario’s sex toy”.

Marius şi-a “dresat” prietena atât de bine, încât nu iese niciodată din vorba lui. Au o relaţie “deschisă”, în sensul că el poate să şi-o tragă cu câte fete vrea, iar ea nu are voie să iasă din vorba lui. I-a dat o listă cu afirmaţii (el le numea “mantre”) pe care era obligată să le repete de 3 ori în fiecare zi. Printre afirmaţii se numărau “Tu eşti stăpânul meu şi te venerez”, “Scopul meu în viaţă e să-ţi satisfac orice fantezie” şi “Sperma ta este hrană pentru mine”. Câteodată, când pleacă de acasă, o lasă legată printr-un colţ pe undeva (“She’s happily tied, waiting for me”, în cuvintele lui). Nu se ştie cum o cheamă, se face referinţă la ea doar ca fiind “Mario’s Sex Toy” – şi aşa îi rămâne numele. Băieţii de la seminar aplaudă şi se uită cu admiraţie. Eu văd un prim semn de exclamare aici (control freak alert!), dar aleg să nu judec încă, să fiu imparţial şi deschis la ce urmează…

Să facem cunoştinţă cu Marius

A doua zi de dimineaţă, reîncepe seminarul în forţă, în jurul orei 10. Marius e un tip grăsan şi foarte carismatic, cu o privire vie şi o energie aparte – care face întreaga sală să vibreze. Brainwashing-ul anunţat de BadBoy începe…

“Ce înseamnă pentru voi o femeie?” ne întreabă el. “Un obiect cu trei găuri!” îi răspunde, entuziast, unul dintre participanţi. Lumea râde şi aplaudă. “Adică o bucată de caşcaval?” întreabă Marius, ca să facă o glumiţă. Al doilea răspuns vine de la alt participant: “Un obiect sexual”, zice el. “Bravo, uite pe cineva care înţelege!” aprobă gurul.

Deşi nu sunt întru totul de acord (parcă “femeia” e, totuşi, un concept mai vast…), aleg să rămân în continuare imparţial, mergând pe ideea că avem de-a face cu un joc, un soi de exerciţiu de schimbare a frame-ului mental – menit să-i desensibilizeze pe băieţi atât de mult încât să-i scape şi de ultima urmă de emoţie faţă de “oponentul” perceput. Practic, să-i ducă într-un stadiu în care să poată acţiona “la rece”, cum ar veni. Ce să zic, poate că probleme grele cer măsuri drastice, let’s give them the benefit of the doubt.

Apoi repetă cu voce tare şi scrie pe flipchart. “Să vă intre bine în cap! O femeie = un obiect sexual. Dacă alegeţi să o percepeţi ca orice altceva decât asta, veţi pierde jocul din start!” Oamenii din afara sectei (de exemplu voi, cei care citiţi) l-ar putea acuza deja de misoginism sau alte lucruri urâte. Dar eu auzeam a suta oară aşa ceva, iar într-un grupuleţ de misogini frustraţi dă bine să bagi câte una d-asta. Fair enough…moving on.

“Oferiţi dragoste, dar nu vă îndrăgostiţi. Arătaţi-le afecţiune, dar nu fiţi afectaţi. Învăţaţi să minţiţi, pentru că tot jocul ăsta e o minciună”, spune el. (Ring a bell?)

Ei, aici deja câţiva dintre participanţi protestează, spunând că ei nu pot să facă aşa ceva. Că nu vor să se transforme în nişte roboţi sociali doar ca să ajungă să fută femei frumoase, ş.a.m.d. Marius îi contracarează cu mult tact pe fiecare în parte, folosind o formă de bullying bazată pe sarcasm bine meşteşugit, ridiculizare şi mişto-uri grosolane, toate întărite de oprobiul aproape unanim al publicului.

“Dar eu vreau să ofer şi să primesc emoţii din partea unei femei”, se încăpăţânează un participant să continue. “Ei, atunci cumpără-ţi un câine! Câinele va fi mult mai fericit să te vadă când intri pe uşă decât femeia după câteva luni, crede-mă.”, i se răspunde cu mult umor.

Seminarul continuă în acelaşi spirit, cu alte mantre, axiome şi câteva platitudini repetate sub diferite forme. Câţiva din sală continuă să protesteze, să spună că teoria e puţin extremă, iar Marius continuă să şteargă pe jos cu ei.

“Femeia vrea să fie dominată, să fie răvăşită când faceţi sex cu ea.” (lucru care e, de altfel, adevărat!) “Numai că atunci când i-o trageţi în cur prea brutal, e posibil să-i sângereze găoza şi nu vă recomand să-i faceţi cunilingus – mai ales dacă are hepatită C”. Seria de sfaturi continuă cu chestii de gen “Dacă o trageţi prea tare de păr şi i-o înfigeţi prea mult în gât, e posibil să vă vomite pe pulă.”

Unul dintre oamenii care mai protestase mai devreme revine, şi-i spune “Dar Marius, eu mereu mă gândesc la cum se simte ea când fac unele chestii…” Moment în care Marius zgâlţâie puţin scaunul pe care stătea cu picioarele şi-i zice:

“Uite, vezi tu scaunul ăsta? Nu ne interesează ce simte!”

În acel moment – fără să ezit vreo milisecundă – intervin şi eu în conversaţie:

“Să mă scuzi, dar teoria ta chiar e extremă aici. Nu ştiu cum să-ţi zic, dar e cam la limita patologicului comparaţia unei fiinţe vii cu un scaun.”

Îl văd cum i se urcă repede sângele la cap. Mă aţinteşte cu o privire agresivă, fixă, după care îşi reia aproape instant calmul şi zice:

“Haha, patologic, zici? Eşti psiholog, nu-i aşa?” spune el.

“Da… Ia zi, vrei să vorbim despre asta?” îl întreb eu în glumă.

“Da! Vreau să vin la tine, la terapie!”

“O să te coste, să ştii. Mai mult decât face seminarul ăsta…” continui eu glumiţa.

“Cât face?”

Apoi îi explic că de fapt nu sunt psiholog încă, sunt abia-n formare şi că mai trebuie să aştepte câţiva ani până să-l invit la mine la cabinet. Glumiţa ia sfârşit.

Se declară din nou impresionat de declaraţia mea, încearcă să mă contracareze cu o teorie din psihanaliză (“Dude, have you ever heard of the Madonna whore complex?”). Mai bagă nişte bullshit despre NLP şi trece apoi la atacuri directe. Cum era de aşteptat, de-a lungul serii s-a tot luat de mine pe măsură ce preda restul teoriei, şi mi-a mai aruncat câteva mici atenţii şi ridiculizări pe ici pe colo. Deja porecla mea în grup era “psihologul”; iar când făcea referire la mine, mă arăta în silă, într-un gest pe care-l făcea cu vârful pantofului.

Seminarul ia sfârşit, cu misiunea “În seara asta vreau ca toţi să futeţi ceva. Nu mă interesează că vă duceţi la curve sau la salon de masaj, prin cluburi sau unde vreţi.”.

Ne strângem fiecare lucrurile şi ne pregătim să plecăm. Mă simt stors de energie, ba chiar un pic ciudat şi inadecvat. O confruntare cu un om atât de dominant, cu credinţe atât de ferme nu e un meci uşor, mai ales când publicul pare să te huiduie şi el din priviri din toate părţile. De fapt, cine a participat la o sectă cu componentă de brainwashing ştie foarte bine la ce mă refer. Când eşti în minoritate în mijlocul unor oameni îndoctrinaţi până în măduva oaselor, vei simţi presiunea grupului ca pe-o greutate lugubră – indiferent de cât de stabil eşti la nivel emoţional şi cât de ferme sunt credinţele cu care ai venit tu acolo. Şi, de fapt, tocmai v-am spus mai devreme că eu sunt emotiv din fire.

Seminarul mai continuă şi mâine, însă nu mai am de gând să mă duc, din motive evidente. Mi-am creat deja o stigmă pe care nu mai pot s-o duc încă o zi întreagă, şi nu cred că mai sunt la fel de binevenit. Oricum, m-am lămurit, în mare, în ce constă programul. În plus, în semn de protest, în seara asta nu am de gând să-mi dau banii pe nicio prostituată.

Concluzii?

Absenţa recunoscută a oricărei rezonanţe empatice, exploatarea unei tipe vulnerabile emoţional (care stă legată de calorifer şi e pusă să recite mantre), o charismă cum rar găseşti şi un ego de neclintit sunt doar câteva dintre “beculeţele roşii” pe care le-am enumerat mai sus. Dincolo de ele, în cele 7 ore de discurs în care l-am urmărit complet absorbit pe ucrainianul venit să ne schimbe credinţele şi valorile (asta înseamnă, de fapt, brainwashing-ul), am mai găsit câteva indicii care mă înclină să bifez criteriile manualului de psihiatrie pentru tulburarea de care cred că suferă omul.

Însă e posibil ca eu să mă înşel (e un diagnostic subiectiv), iar voi, dacă-l veţi cunoaşte vreodată în viaţa de zi cu zi – pe el sau pe altul cu aceeaşi tulburare – s-ar putea să-l găsiţi perfect normal, ba chiar simpatic! Pentru că aşa şi este, cel puţin în afara seminarului.

Dincolo de asta, e prima oară când mă confrunt “pe faţă” cu un om ca el, mai degrabă decât să observ fenomenul din umbră, cum procedam până acuma. Vă mărturisesc că deşi nu mi-am atins obiectivul cu care venisem la seminar, evenimentul a făcut toţi banii – pentru că mi-a dat ocazia să privesc un astfel de exemplar în ochi şi să schimb câteva vorbe cu el, ceea ce a fost de-a dreptul magic. Mă simt ca un biolog care a mai adunat un fluture rar la colecţie. Cu toate astea, sper să nu am acelaşi gen de ieşire şi la alte secte, mai ales la alea cu public mai numeros (de ordinul sutelor, cum e la cele religioase) – căci s-ar putea să nu mai ies întreg de acolo. (Ştiţi vorba aia, “Capul lui Moţoc vrem!”)

În încheiere, ţin să precizez că nu condamn, neapărat, evenimentele de genul sau secta în sine (fiecare-i liber să facă ce vrea); nu condamn nici câteva dintre preceptele pe care se bazează ele – şi chiar încurajez băieţii să-şi trateze femeia ca pe-o curvă-n pat şi ca pe-o doamnă în societate – în limite pe care şi le setează fiecare! Pe de altă parte, n-am să militez niciodată pentru “amorţirea” completă a emoţiilor pe care poţi să le ai faţă de o femeie şi consider cel puţin dubios să plăteşti 185 de euro (da, atâta face biletul full de intrare!) pentru un seminar în care un psihopat încearcă să te convertească la doctrina lui de “zero emoţii”, minciuni bine meşteşugite şi mult spirit manipulativ.

Tu, cetitorule, cum socoţi?

Watch this:

Deja povestile din 2006 cu spargatorii de case (care-si ‘filau’ victimele prin Facebook si dadeau lovitura cand statusul lor anunta ca pleaca in vacanta) sunt mici copii.

Facebook e astazi site-ul nr. 2 al internetului, dupa Google.com (conform rankingurilor Alexa). Facebook-ul de azi se pisa pe Walmart si profilarea lor avansata a consumatorilor, pe Oyster card-urile si CCTV-ul din Londra si alte mizilicuri. De ce?

Pai ceea ce e e interesant, si remarca si un amic de-al meu, e ca noi categorii de profilare se dezvolta si se propaga open-source. Adica, dincolo de categoriile clasice (sex, varsta, venit, orientari sexuale, etc.) mai dezvolta si userii propriile categorii: jucator de Farmville, fan Fight Club sau Michael Moore, sau, cum bine surprindea amicul meu, fan al restaurantului Caru’ cu Bere! Si ce e ironic e ca userii se reped sa se bage in cat mai multe grupuri, sa-si slefuiasca imaginea despre ei (profilul) in cat mai mici detalii, ca pe un diamant.

Altfel spus, Facebook ajunge sa te cunoasca inside-out, prin incurajarea profilarii pe micro-domenii. Eu, Carul cu Bere, pot face advertising si promotii exclusiv pe indivizii care sunt fani ai restaurantului meu, pot face virale…cate si mai cate.

Cireasa de pe tort, daca pe Youtube ma cheama ‘maphler’, pe Facebook ma cheama Petre Birlea. FB stie cine-i sor-mea, ca doar are si ea cont, si prietenii cu care interactionez cel mai des.

Microprofilarea si reorientarea dinspre keyword-uri si keyphrase-uri (vezi Google Search/Adwords/Adsense) catre indici mai subtili si complecsi ai profilului (’fan Farmville’, ‘anarhist’ etc.) e noul 2.0. E 2.0 aplicat la 2.0, ca sa ma exprim asa.

Asadar, consumerism + surveillance society = love, in the least platonic way.

Cat despre conspiratia cu CIA, nu stiu ce sa spun. Voi cum va simtiti pe Facebook? Va e drag sa va updatati statusul in fiecare zi?

Fotografia de mai sus e facuta la cateva sute de metri de casa mea din Targoviste.

Nu stiu daca sunteti la curent cu marele scandal mediatic de ieri. In a nutshell: un tip a facut o fotografie unei masini de politie (parcata ilegal) si a fost saltat abuziv si dus la sectie pentru anchete. Cititi aici, sau in orice alta publicatie, mare sau mica, fie tabloid, fie ziar serios.

Sa va dau si video, ca sa va enervati si voi. Mie mi s-a umflat o vena la cap cand am vazut:

Cand aud ce s-a intamplat, multi dintre prietenii mei pesimisti si know-it-all se scandalizeaza si imi zic : “Da domne, uite, vezi ? Nu s-a schimbat nimic de pe vremea comunistilor incoace. Asta numai democratie nu e!”

Asa zici? Well, I would beg to differ.

Clipul de pe Youtube filmat de tanar cu mobilul a adunat in doar cateva ore 14 000 de vizionari. Paispe mii! La ora la care scriu randurile astea, a ajuns la 24 500. Cu 10 mii mai mult, ma intelegeti? Ziarele au vuit, blogosfera a luat foc. Aseara a fost emisiune la Realitatea cu dezbatere pe tema asta. Eu le-am scris un e-mail, pe care mi l-au citit pe post. In el spuneam ca am hotarat cu cativa amici de la un club foto ca de-acum incolo sa fotografiem si cateva masini de politie ori de cate ori iesim “in teren” – un gest simbolic, non-agresiv, prin care le subcomunicam ceva: “avem drepturi, ni le cunoastem, mersi ca ni le respectati”.

Piesele de domino n-au terminat de cazut: astazi, cineva mi-a spus ca o sa propuna miscarea asta la asociatia foto “Bucurestiul meu drag” – una dintre cele mai mari si mai in voga la ora asta. Oamenii aia cand ies la fotografiat, ies in numar de 70 . O armata. Si daca tot cutreiera Bucurestiul in lung si-n lat, de ce sa nu faca si 2-3 fotografii cu masini de politie, ca un gest simbolic? In plus, au conexiuni in media si fotografiile lor ajung publicate prin ziare si reviste.

Atunci vs. acum

Pentru toti idiotii care se dau de ceasul mortii si spun ca nu avem libertati si ca nu am evoluat de la comunism incoace, ii invit sa citeasca urmatoarele randuri, pe care vi le-am scris din suflet si cu patima:

Ceea ce difera intre comunism si regimul de acum – democratie, call it what you want – este nu neaparat atitudinea politistului sau calitatea institutiilor. E altceva. E vorba despre libertatea de exprimare. O chestie E.X.T.R.E.M. de importanta. Sa te vad eu cum obtii atata media coverage intr-un sistem totalitar! Nici n-ar exista atat de multe reviste si ziare – pentru ca nu exista piata libera, concurentiala, si bataie pe audiente si rating. Intr-un sistem totalitar – fie el comunistoid sau fascistoid NU vei avea ocazia sa faci asa ceva. Punct. Aseara am vazut Lives of others (film excelent) si inca mai sunt sub influenta atmosferei din film. In plus, mi-am adus aminte de doar cateva povesti despre ce necazuri au avut oameni din familia mea, fie pentru articole scrise, fie pentru bancuri cu Ceausescu spuse la birou…si asa mai departe. Pe vremea aia nu miscai in front.

Concret…

Hai sa va dau un exemplu concret, sa ma inetlegeti. Inainte de revolutie cu doar cativa ani, taica-miu facea un documentar despre cele 47 de biserici din Targoviste. A vrut sa-si ilustreze cartea cu cateva fotografii. Doar ca una dintre bisericile pe care le-a fotografiat era in apropierea militiei. A fost vazut, si bineinteles ca a fost saltat – si luat la bani marunti mult mai rau decat tanarul din clipul de pe Youtube. Era de imaginat.

Care-i diferenta intre atunci si acum? In primul rand, ia spuneti-mi, cam ce credeti voi…ar fi indraznit sa se ratoiasca la politisti in acelasi fel si pe acelasi ton ca omul de ieri? Sa te vad eu cum le spui politistilor “este un abuz, imi cunosc drepturile”. Care drepturi, amice ?! Intr-un sistem totalitar, libera exprimare nu exista nici macar pe hartie! Bun. Dar articole in ziar credeti ca au aparut cand tata a fost hartuit de politie? Daca n-ati ghicit, va zic eu – n-au aparut. Nici emisiuni la televizor?! Nici emisiuni la televizor. Si nici clipuri pe Youtube. Si nici miscari de solidaritate din partea fotografilor amatori sau profesionisti. Nimic. A trebuit sa taca, sa inghita, sa stranga din dinti, sa-si stapaneasca orice potentiala iesire nervoasa (care i-ar fi putut aduce puscaria) si sa se roage sa scape cu bine de interogatoriu, sa-i dea drumul mai devreme sau mai tarziu acasa, sa se intoarca la mine si la mama.

Ok?

Nu-mi place sa fiu moralist, dar trebuie: fratii mei intru Domnul, invatati sa apreciati ceea ce aveti – in cazul asta, libertatea. Mai mult decat atat, invatati-va sa va folositi de ceea ce aveti la dispozitie. Degeaba ai libertate de exprimare si multe alte libertati, daca esti un popor de vitei blanzi, apatici, care se lasa sodomizat de guvern, institutii s.a.m.d.

Sunt mai mult decat scandalizat cand vad, de exemplu, ca astia se joaca cu taxa auto in cele mai abuzive moduri – iar poporul se multumeste sa injure televizorul, sa dea o basina, sa se intoarca pe partea ailalta si sa se culce frustrat. “Eee, ce putem sa facem noi?” iti vor spune viteii resemnati. “Nu reusim noi, tot aia o sa fie”. Si uite asa, cand a fost vorba sa se faca o demonstratie impotriva taxei auto a venit un numar derizoriu de soferi, nici nu mai stiu cati…cateva zeci? I mean, come on. Macar taximetristii si soferii profesionisti daca se mobilizau ar fi putut iesi ceva semnificativ. Dar pai daca veneau oamenii de rand, aia care chiar ar trebui sa faca ceva.

Problema e ca oamenii nu cred in puterea asta. Asta e nivelul 0, inainte sa te apuci sa faci orice, e nevoie sa ai determinare si credinta in ceea ce faci.

Dar se pare ca viteilor le e mai confortabil sa-si repete mantra: “mi-e sila de tara in care traim” si sa puna punct dupa asta.

Stiti citatul lui Edmond Burke, cu care Orwell isi incepe cartea, 1984:

“All that is necessary for the triumph of evil is that good men do nothing.”

Daca nu exista niciun fel de contrapondere, atunci e clar ca orice masura abuziva poate merge pana departe. Pana foarte departe.

Acuzati-ma de idealism. Ideea e urmatoarea: cand reactionam impotriva unui lucru care nu ne convine nu avem garantia ca vom reusi sa combatem respectivul lucru. Altfel spus, “poate nu ne iese nimic”. DAR daca nu facem absolut nimic, atunci putem avea ferma convingere ca sigur nu se va intampla nimic.

Asadar, pentru toti aia care injurati televizorul si apoi va treziti de la 7 dimineata sa puneti primii stampila pe Iliescu – nu va mai vaicariti atata. Shut up already. O democratie are nevoie de voi la propriu. “Dar suntem in Romania, aici e altfel, frate”, imi veti spune. Well, daca traiti cu convingerea asta, atunci nu va mai stresati degeaba si invatati sa traiti cu sfincterul traumatizat de sodomia pe care o suferiti zilnic. Dati cu alifie si trece, ce sa zic. N-aveti decat sa injurati televizorul de cand incepe programul si pana cand se termina – nu veti face altceva decat sa va faceti sange rau. Veti rezolva ZERO cu asta.

Sper ca am fost suficient de clar in exprimare. Iar daca mananc rahat sau nu imi veti spune voi mai jos, la comentarii.

PS: Au mai scris si altii… 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10…si mai sunt foarte multe, din fericire.

Update

Tipul a scapat. Politistul a primit “mustrare scrisa” . Yay. Mai multe cititi aici.