Însă ce am trăit astăzi le întrece pe multe dintre enumerate mai sus.

Pasionaţii de psiho şi fanii serialelor CSI/Lie to Me vor rezona, probabil, mai bine cu povestea de azi.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar pentru mine psihopatia e un fenomen care m-a fascinat de prima oară când am înţeles cu adevărat ce presupune ea. Personal, mi se pare mai minunată decât orice altă formă de tulburare psihică, de la schizo până la borderline şi alte acareturi d-astea.

Totul a început când am cunoscut un individ (dealer de heroină de meserie, în prezent la închisoare) cu o personalitate absolut fabuloasă – pe care am vrut cu tot dinadinsul s-o înţeleg şi s-o descifrez. Nu am vorbit de multe ori cu el, o dată l-am împrumutat cu nişte bani şi am ales să-l evit de-atunci. A continuat apoi cu un al doilea caz, când am fost “amic” cu un tip – de data asta pe o perioadă mai lungă de timp, în care l-am observat cu absolută uimire şi fascinaţie, dându-mi seama într-un târziu că şi el se încadrează tot acolo.

Simţeam că oamenii ăştia au ceva extraordinar în lumea lor interioară, însă lipsa de cunoştinţe mă împiedica pe-atunci să înţeleg ce naiba se petrece cu ei. Astăzi, după o perioadă de documentare şi observaţii, am avut ocazia să petrec câteva ore în compania unui al treilea individ, despre care vreau să vă povestesc aici.

Dar mai întâi să vedem…

Cum e un psihopat?

Foarte departe de portretul Hollywood-ian al “monstrului” care ucide cu cuţitul (sau mai ştiu eu ce aberaţii scot ăştia), psihopatul e un om perfect normal în aparenţă, care se comportă foarte natural, bine adaptat la societatea în care trăieşte. E şarmant, carismatic, are o încredere în sine de neclintit, o inteligenţă de multe ori sclipitoare şi o prezenţă extrem de interesantă. De regulă, e un simpatic.

Are o singură trăsătură mai fistichie – îi lipseşte conştiinţa! Cu desăvârşire.

E ca şi cum ar avea un gol acolo unde noi, ceilalţi, avem o serie întreagă de valori, trăiri şi emoţii. Dincolo de lipsa totală a empatiei, alte trei caracteristici cheie sunt impulsivitatea, iresponsabilitatea şi o viziune distorsionată asupra consecinţelor acţiunilor lor.

Următorul pasaj e decupat şi tradus din M. Stout, The Sociopath Next Door:

Imaginează-ţi – dacă poţi – cum ar fi să n-ai deloc o conştiinţă. Să nu ai sentimente de vinovăţie sau regret, indiferent de ce faci, niciun fel de grijă pentru bunăstarea celor din jur, inclusiv a prietenilor şi familiei uneori. Imaginează-ţi cum e să nu te lupţi niciodată cu ruşinea, nici măcar o dată în întreaga ta viaţă, indiferent de cât de egoist, nepăsător, abuziv sau imoral ai fost cu ceilalţi. Şi prefă-te că ideea de responsabilitate ţi-e complet străină; o vezi doar ca pe-o povară dusă în spinare de ceilalţi fraieri creduli din jurul tău.

Acum adaugă acestei fantezii bizare şi abilitatea de a masca perfect faptul că universul tău psihologic este radical diferit de al lor. Devreme ce toată lumea vede conştiinţa ca pe-o chestie universal valabilă, deghizarea lipsei ei nu presupune, practic, niciun efort din partea ta.

Nu eşti niciodată tras înapoi de la dorinţele tale de vreo ruşine sau frică, şi niciodată tras la răspundere de ceilalţi pentru sângele rece cu care acţionezi. Gheaţa care circulă prin venele tale e atât de bizară, încât rareori cineva poate ghici starea ta.

Altfel spus, eşti complet liber de orice reţineri interne, ai libertatea de a face ce vrei fără să te chinuie conştiinţa vreodată – iar toate acestea sunt perfect invizibile lumii din exterior.

Ce ai face cu acest avantaj enorm pe care-l ai faţă de restul speciei umane?

Răspunsul la întrebarea asta poate varia atât de mult (în funcţie de gusturi, preferinţe şi nevoi), încât arareori doi oameni fără scrupule vor fi identici. Spectrul manifestărilor este, aşadar, cât se poate de divers.

Psihopaţii au fost descrişi ca fiind “prădători intra-specie”, pentru că-şi iau victimele din propria grădină. Văd aproape orice interacţiune socială ca pe-o oportunitate de a obţine ceva. Pentru ei, totul e un fel de “game theory” egoist. Le place să-i vadă pe ceilalţi suferind, dominaţi, puşi în situaţii nasoale. Miros de la distanţă un om vulnerabil “la fel cum un porc poate să miroasă trufe”, după declaraţia unuia dintre ei.

Aşa că poate că-şi aleg o carieră de şarlatan, însă nu orice şarlatan e şi psihopat, ci doar câţiva mai abili dintre ei. Poate că devin lideri carismatici de sectă dubioasă; poate că îi escrochează pe alţii de bani şi apartamente; poate că vând heroină unor copii sau poate că-şi satisfac nevoile sexuale cu oameni vulnerabili psihic. Nu e lucru rar să găseşti psihopaţi în poziţii înalte în politică, mass-media, domeniul financiar, afaceri, ba chiar în poliţie, spitale şi cabinete de psiholog. În general, preferă meseriile care le conferă autoritate. Într-adevăr, ce ai citit mai devreme e o idee uşor înfricoşătoare – şi la fel de reală.

Ce e şi mai interesant este că adeseori lucrează prin alţi oameni, care le fac treaba, fără ca ei să se murdărească cu vreo condamnare sau alte inconvenienţe din astea. Încă din copilărie, învaţă să disimuleze emoţiile, şi se perfecţionează pe măsură ce se maturizează. În plus, studiile arată că victimele lor îşi dau seama mult prea târziu că au fost manipulate, şi atunci le e ruşine să admită că s-au lăsat prostiţi atâta timp.

Estimaţi cam la 4% din populaţia generală, cu prevalenţă mai mare la bărbaţi, sunt diagnosticaţi cu etichete diferite de manualele de psihiatrie DSM-IV şi ICD-10 (pentru cine vrea să despice firul în 4, click aici). Tulburarea e considerată de mulţi specialişti incurabilă. Cu ei, singurele rezultate pe care le dă psihoterapia este că-i face şi mai manipulativi şi mai abili să-şi disimuleze emoţiile. Cică ar exista, totuşi, câţiva terapeuţi experimentaţi, care pretind că au obţinut rezultate moderate cu ei. Cât despre tratamentul medicamentos, e foarte simplu – nu s-a inventat până acum o pastilă care să “instaleze” empatia în creierul cuiva. Partea şi mai frumoasă e că ei nu vor admite niciodată c-ar avea o problemă, şi niciodată nu li se va părea ceva în neregulă cu stilul în care-şi fac treaba. Dacă e nevoie să simuleze regretul sau să-şi ceară scuze, o vor face în cel mai ingenuu mod în care au învăţat.

Ăsta e motivul pentru care nu-i veţi vedea vreodată în spitalele de psihiatrie. Ocazional, câte unul (mai prost) mai ajunge pe la tribunal, iar cei care fac fapte impardonabile şi sunt prinşi şi mai ajung şi în detenţie. Restul ştiu cum să facă să nu treacă limita legii, iar societatea de multe ori îi glorifică şi îi admiră.

Conştiinţa (evoluţionistic vorbind) este condiţia necesară unui liant social, şi fără ea n-am putea trăi în relativă armonie unii cu ceilalţi. Dacă pe noi, ăştia normali, ne chinuie vinovăţia chiar şi când spus o vorbă grea unei persoane iubite, ba chiar ne împiedică să luăm ultima bucată de prăjitură dintr-o farfurie comună, la ei lucrurile stau cu totul altfel – adeseori, dincolo de abilitatea noastră de a înţelege ce şi cum.

Ei, şi acum să vă spun povestea…

La ce sectă am mai fost weekendul ăsta?

Săptămâna asta am plătit o sumă frumuşică să intru la un seminar de “seducţie”, ţinut în Bucureşti de doi reprezentanţi de vază din comunitatea internaţională. E o sectă cu care am o relaţie veche, în interiorul căreia am dat de oameni de mare omenie şi inteligenţă superioară, dar şi de mulţi dubioşi, cum era de aşteptat. Ca să vă faceţi o idee, gândiţi-vă la filmul Magnolia cu Tom Cruise (scena) şi la  cartea The Game a lui Neil Strauss…sau la recentul show The Pick-Up Artist de pe VH1. Practic, bărbaţii care suferă de teama de a aborda femei frumoase, care nu ştiu/pot să agaţe o gagică pot plăti un instructor să-i înveţe. Există forumuri, gathering-uri, workshop-uri şi bootcamp-uri – e o lume în sine, apărută în anii ’90 şi proliferată azi până în mainstream. La organizarea seminarului de weekend-ul ăsta i-am ajutat şi eu pe băieţi cu partea de marketing – lucru care mi-a adus un discount substanţial la biletul de intrare – pe care n-aş fi vrut altfel să-l plătesc la preţ integral.

În sală erau 16 participanţi, cu vârste variate. Majoritatea erau la a doua tinereţe, uşor trecuţi de 30 de ani. Iniţial mi s-au părut relativ normali; aveam să devin mai rezervat în legătură cu unii dintre ei, imediat ce-am început să-i cunosc. Spre exemplu, unul era arhitect, avea 35 de ani, şi întreaga lui viaţă sexuală se rezuma la un abonament la prostituatele dintr-un salon de masaj bucureştean. Alţi câţiva păreau să se încadreze în categoria celor care urăsc femeile în secret, pentru că nu le înţeleg şi nu pot relaţiona cu ele.

Iar restul păreau pur şi simplu oameni veniţi să-şi rezolve o problemă concretă, şi foarte frecventă – 2/3 din populaţia masculină are teamă de abordare, de exemplu. În plus, e bine cunoscută alienarea pe care o trăim azi în societate şi incapacitatea noastră de a relaţiona unii cu ceilalţi, deci priza pe care o au evenimentele de genul ăsta se explică fără mari dificultăţi. Eu, personal, venisem cu obiectivul de a scăpa de teama mea de abordare. Un caz clasic de timiditate (da, mă încadrez în acei 2/3!). Voiam să nu mă mai emoţionez când vorbesc cu tipe, să nu-mi mai tremure vocea şi să mă pierd în timpul conversaţiei, cum fac adeseori. (Ei, cel puţin asta vă spun eu aici la nivel declarativ În câţiva ani s-ar putea să mă vedeţi la ştiri şi să aflaţi că v-am păcălit, că de fapt eram un nenorocit de criminal în serie. În plus, setea mea de observaţie socială avea să fie satisfăcută pe deplin aici, mai mult ca oriunde. Am colectat cu entuziasm câteva pagini de notiţe în astea 2 zile.

Primul dintre traineri venea din Croaţia şi se numea Dan – cunoscut sub pseudonimul BadBoy în comunitate. Tipul mi s-a părut relativ OK – are un stil foarte direct de abordare a problemei, nu umblă cu mult bullshit şi se ocupă cu treaba asta de mulţi ani. El s-a ocupat de prima zi a seminarului. A făcut cu noi nişte exerciţii de abordare şi de eliminare a emoţiilor … ceva clasic, dar doar de “încălzire”.

La sfârşitul zilei, însă, ne-a anunţat pe un ton grav: “Tomorrow is going to be really hardcore, guys.”, în engleza lui păsărească.

“Mâine va veni prietenul meu, Marius, din Ucraina. Veţi trece printr-un proces radical de brainwashing. Fiţi pregătiţi, va fi foarte intens!”. Apoi ne-a spus o poveste despre Marius, ca să înţelegem cât de departe a ajuns el în relaţia lui cu femeile. Dincolo de faptul că şi-a tras-o cu sute de femei de jur împrejurul globului (pe unde işi ţine seminarele), Marius are un apartament frumos în Londra şi o gagică super bunăciune – fostă stripper-iţă într-un club. “Când am fost în vizită la el s-o cunosc”, spune BadBoy, “tipa mi s-a prezentat spunând “I am Mario’s sex toy”.

Marius şi-a “dresat” prietena atât de bine, încât nu iese niciodată din vorba lui. Au o relaţie “deschisă”, în sensul că el poate să şi-o tragă cu câte fete vrea, iar ea nu are voie să iasă din vorba lui. I-a dat o listă cu afirmaţii (el le numea “mantre”) pe care era obligată să le repete de 3 ori în fiecare zi. Printre afirmaţii se numărau “Tu eşti stăpânul meu şi te venerez”, “Scopul meu în viaţă e să-ţi satisfac orice fantezie” şi “Sperma ta este hrană pentru mine”. Câteodată, când pleacă de acasă, o lasă legată printr-un colţ pe undeva (“She’s happily tied, waiting for me”, în cuvintele lui). Nu se ştie cum o cheamă, se face referinţă la ea doar ca fiind “Mario’s Sex Toy” – şi aşa îi rămâne numele. Băieţii de la seminar aplaudă şi se uită cu admiraţie. Eu văd un prim semn de exclamare aici (control freak alert!), dar aleg să nu judec încă, să fiu imparţial şi deschis la ce urmează…

Să facem cunoştinţă cu Marius

A doua zi de dimineaţă, reîncepe seminarul în forţă, în jurul orei 10. Marius e un tip grăsan şi foarte carismatic, cu o privire vie şi o energie aparte – care face întreaga sală să vibreze. Brainwashing-ul anunţat de BadBoy începe…

“Ce înseamnă pentru voi o femeie?” ne întreabă el. “Un obiect cu trei găuri!” îi răspunde, entuziast, unul dintre participanţi. Lumea râde şi aplaudă. “Adică o bucată de caşcaval?” întreabă Marius, ca să facă o glumiţă. Al doilea răspuns vine de la alt participant: “Un obiect sexual”, zice el. “Bravo, uite pe cineva care înţelege!” aprobă gurul.

Deşi nu sunt întru totul de acord (parcă “femeia” e, totuşi, un concept mai vast…), aleg să rămân în continuare imparţial, mergând pe ideea că avem de-a face cu un joc, un soi de exerciţiu de schimbare a frame-ului mental – menit să-i desensibilizeze pe băieţi atât de mult încât să-i scape şi de ultima urmă de emoţie faţă de “oponentul” perceput. Practic, să-i ducă într-un stadiu în care să poată acţiona “la rece”, cum ar veni. Ce să zic, poate că probleme grele cer măsuri drastice, let’s give them the benefit of the doubt.

Apoi repetă cu voce tare şi scrie pe flipchart. “Să vă intre bine în cap! O femeie = un obiect sexual. Dacă alegeţi să o percepeţi ca orice altceva decât asta, veţi pierde jocul din start!” Oamenii din afara sectei (de exemplu voi, cei care citiţi) l-ar putea acuza deja de misoginism sau alte lucruri urâte. Dar eu auzeam a suta oară aşa ceva, iar într-un grupuleţ de misogini frustraţi dă bine să bagi câte una d-asta. Fair enough…moving on.

“Oferiţi dragoste, dar nu vă îndrăgostiţi. Arătaţi-le afecţiune, dar nu fiţi afectaţi. Învăţaţi să minţiţi, pentru că tot jocul ăsta e o minciună”, spune el. (Ring a bell?)

Ei, aici deja câţiva dintre participanţi protestează, spunând că ei nu pot să facă aşa ceva. Că nu vor să se transforme în nişte roboţi sociali doar ca să ajungă să fută femei frumoase, ş.a.m.d. Marius îi contracarează cu mult tact pe fiecare în parte, folosind o formă de bullying bazată pe sarcasm bine meşteşugit, ridiculizare şi mişto-uri grosolane, toate întărite de oprobiul aproape unanim al publicului.

“Dar eu vreau să ofer şi să primesc emoţii din partea unei femei”, se încăpăţânează un participant să continue. “Ei, atunci cumpără-ţi un câine! Câinele va fi mult mai fericit să te vadă când intri pe uşă decât femeia după câteva luni, crede-mă.”, i se răspunde cu mult umor.

Seminarul continuă în acelaşi spirit, cu alte mantre, axiome şi câteva platitudini repetate sub diferite forme. Câţiva din sală continuă să protesteze, să spună că teoria e puţin extremă, iar Marius continuă să şteargă pe jos cu ei.

“Femeia vrea să fie dominată, să fie răvăşită când faceţi sex cu ea.” (lucru care e, de altfel, adevărat!) “Numai că atunci când i-o trageţi în cur prea brutal, e posibil să-i sângereze găoza şi nu vă recomand să-i faceţi cunilingus – mai ales dacă are hepatită C”. Seria de sfaturi continuă cu chestii de gen “Dacă o trageţi prea tare de păr şi i-o înfigeţi prea mult în gât, e posibil să vă vomite pe pulă.”

Unul dintre oamenii care mai protestase mai devreme revine, şi-i spune “Dar Marius, eu mereu mă gândesc la cum se simte ea când fac unele chestii…” Moment în care Marius zgâlţâie puţin scaunul pe care stătea cu picioarele şi-i zice:

“Uite, vezi tu scaunul ăsta? Nu ne interesează ce simte!”

În acel moment – fără să ezit vreo milisecundă – intervin şi eu în conversaţie:

“Să mă scuzi, dar teoria ta chiar e extremă aici. Nu ştiu cum să-ţi zic, dar e cam la limita patologicului comparaţia unei fiinţe vii cu un scaun.”

Îl văd cum i se urcă repede sângele la cap. Mă aţinteşte cu o privire agresivă, fixă, după care îşi reia aproape instant calmul şi zice:

“Haha, patologic, zici? Eşti psiholog, nu-i aşa?” spune el.

“Da… Ia zi, vrei să vorbim despre asta?” îl întreb eu în glumă.

“Da! Vreau să vin la tine, la terapie!”

“O să te coste, să ştii. Mai mult decât face seminarul ăsta…” continui eu glumiţa.

“Cât face?”

Apoi îi explic că de fapt nu sunt psiholog încă, sunt abia-n formare şi că mai trebuie să aştepte câţiva ani până să-l invit la mine la cabinet. Glumiţa ia sfârşit.

Se declară din nou impresionat de declaraţia mea, încearcă să mă contracareze cu o teorie din psihanaliză (“Dude, have you ever heard of the Madonna whore complex?”). Mai bagă nişte bullshit despre NLP şi trece apoi la atacuri directe. Cum era de aşteptat, de-a lungul serii s-a tot luat de mine pe măsură ce preda restul teoriei, şi mi-a mai aruncat câteva mici atenţii şi ridiculizări pe ici pe colo. Deja porecla mea în grup era “psihologul”; iar când făcea referire la mine, mă arăta în silă, într-un gest pe care-l făcea cu vârful pantofului.

Seminarul ia sfârşit, cu misiunea “În seara asta vreau ca toţi să futeţi ceva. Nu mă interesează că vă duceţi la curve sau la salon de masaj, prin cluburi sau unde vreţi.”.

Ne strângem fiecare lucrurile şi ne pregătim să plecăm. Mă simt stors de energie, ba chiar un pic ciudat şi inadecvat. O confruntare cu un om atât de dominant, cu credinţe atât de ferme nu e un meci uşor, mai ales când publicul pare să te huiduie şi el din priviri din toate părţile. De fapt, cine a participat la o sectă cu componentă de brainwashing ştie foarte bine la ce mă refer. Când eşti în minoritate în mijlocul unor oameni îndoctrinaţi până în măduva oaselor, vei simţi presiunea grupului ca pe-o greutate lugubră – indiferent de cât de stabil eşti la nivel emoţional şi cât de ferme sunt credinţele cu care ai venit tu acolo. Şi, de fapt, tocmai v-am spus mai devreme că eu sunt emotiv din fire.

Seminarul mai continuă şi mâine, însă nu mai am de gând să mă duc, din motive evidente. Mi-am creat deja o stigmă pe care nu mai pot s-o duc încă o zi întreagă, şi nu cred că mai sunt la fel de binevenit. Oricum, m-am lămurit, în mare, în ce constă programul. În plus, în semn de protest, în seara asta nu am de gând să-mi dau banii pe nicio prostituată.

Concluzii?

Absenţa recunoscută a oricărei rezonanţe empatice, exploatarea unei tipe vulnerabile emoţional (care stă legată de calorifer şi e pusă să recite mantre), o charismă cum rar găseşti şi un ego de neclintit sunt doar câteva dintre “beculeţele roşii” pe care le-am enumerat mai sus. Dincolo de ele, în cele 7 ore de discurs în care l-am urmărit complet absorbit pe ucrainianul venit să ne schimbe credinţele şi valorile (asta înseamnă, de fapt, brainwashing-ul), am mai găsit câteva indicii care mă înclină să bifez criteriile manualului de psihiatrie pentru tulburarea de care cred că suferă omul.

Însă e posibil ca eu să mă înşel (e un diagnostic subiectiv), iar voi, dacă-l veţi cunoaşte vreodată în viaţa de zi cu zi – pe el sau pe altul cu aceeaşi tulburare – s-ar putea să-l găsiţi perfect normal, ba chiar simpatic! Pentru că aşa şi este, cel puţin în afara seminarului.

Dincolo de asta, e prima oară când mă confrunt “pe faţă” cu un om ca el, mai degrabă decât să observ fenomenul din umbră, cum procedam până acuma. Vă mărturisesc că deşi nu mi-am atins obiectivul cu care venisem la seminar, evenimentul a făcut toţi banii – pentru că mi-a dat ocazia să privesc un astfel de exemplar în ochi şi să schimb câteva vorbe cu el, ceea ce a fost de-a dreptul magic. Mă simt ca un biolog care a mai adunat un fluture rar la colecţie. Cu toate astea, sper să nu am acelaşi gen de ieşire şi la alte secte, mai ales la alea cu public mai numeros (de ordinul sutelor, cum e la cele religioase) – căci s-ar putea să nu mai ies întreg de acolo. (Ştiţi vorba aia, “Capul lui Moţoc vrem!”)

În încheiere, ţin să precizez că nu condamn, neapărat, evenimentele de genul sau secta în sine (fiecare-i liber să facă ce vrea); nu condamn nici câteva dintre preceptele pe care se bazează ele – şi chiar încurajez băieţii să-şi trateze femeia ca pe-o curvă-n pat şi ca pe-o doamnă în societate – în limite pe care şi le setează fiecare! Pe de altă parte, n-am să militez niciodată pentru “amorţirea” completă a emoţiilor pe care poţi să le ai faţă de o femeie şi consider cel puţin dubios să plăteşti 185 de euro (da, atâta face biletul full de intrare!) pentru un seminar în care un psihopat încearcă să te convertească la doctrina lui de “zero emoţii”, minciuni bine meşteşugite şi mult spirit manipulativ.

Tu, cetitorule, cum socoţi?

ATL, BTL, outdoor, banner, print, spot. Insight, target, slogan, icon, teaser. Creştere exponenţială obţinută viral? Hau. Bun venit in fascinanta lume … a advertisingului.

Postul de azi e pentru toti „devoratorii de publicitate”, simpatizantii Olimpiadelor Comunicarii, cei care fac ratinguri la emisiunea lui Andi Moisescu, uitandu-se cu fascinatie în gura expertilor care comentează spoturi, trenduri si branduri. Pentru toti urbanii trendy care comenteaza reclamele de la televizor ori de cate ori ies la o bere, si stiu intotdeauna cum sa le faca mai bine decat aia care le-au creat.

Daca pana mai ieri exista proverbul „la fotbal, politica si femei se pricepe toata lumea”, eu astazi l-as extinde…se pare ca absolut toata lumea se pricepe si la advertising si PR. Bravo.

E un lucru excelent, dar eu va indemn pe toti cei care lucrati in domeniu sa faceti un experiment. Sa sariti pentru cateva minute din acvariu si sa va uitati din exterior la el. Apoi sa realizati cum se vede povestea din afara. Un scurt reality check, cu alte cuvinte. Cum e sintagma aia cu „think out of the box”, asa si experimentul: think out of the fucking aquarium. Just for a few minutes. Then you can jump back and pretend you didn’t see anything…and carry on with your stuff, alright?

Pe aceasta cale am onoarea sa vi-l prezint pe John Carlton. Daca vreti sa auziti ce are de spus una dintre putinele voci de pe planeta Pamant care „indrazneste” sa se ia de advertisingul corporatist si sa stearga pe jos cu creativii, ascultati-l pe Carlton.

Eu sunt unul dintre norocosii care au pus mana pe cartea lui, Kickass Copywriting Secrets of a Marketing Rebel. Nu se gaseste in biblioteci si librarii, e alta mancare de peste. Tipul a recurs la self-publishing si o vinde prin internet, la un pret exorbitant, chiar nesimtit as putea zice ($299). Eu am tras-o la xerox ieftin in Regie, ma rog. Cat despre povestea cu pretul, el spune frumos: nu vinde o carte, ci vinde o solutie clara la o problema serioasa a multor business-uri din ziua de astazi. Iar daca respectiva carte nu-ti rezolva problema, Carlton iti da toti banisorii inapoi — pana la ultimul cent.

Dar sa revenim la subiect. Tipul mi se pare sclipitor de inteligent si cat se poate de „deconectat de la matrice”, cum imi place mie sa spun. He’s not taking any shit from anyone. E un pic nebun, ce-i drept, pentru ca numai un nebun ar fi indraznit sa comita hybris-ul suprem de-asi sufla mucii pe advertiseri, acesti „creativi”, artisti superiori ai postmodernismului, despre care toata lumea vorbeste si care mai au putin pana la a fi sanctificati si canonizati de religia consumerista.

Care e ideea lui centrala? El spune clar si raspicat: advertising-ul trebuie sa *vanda*. De-aia investeste un businessman banii si asta e scopul unui business – sa vanda. Nu e vorba de sloganuri inteligente, de jocuri haioase de cuvinte sau de a te face cu orice pret simpatic si trendy-cool.

Bun venit in realitate.

Most people – and shamefully, most so-called experts in advertising – wouldn’t know a good ad if it bit them on the ass. The fact is, there is more incompetence in advertising than any other field except, perhaps, psychology. – John Carlton

Iata alte cateva mici perle de-ale lui, selectate in graba:

The vast majority of commercials and ads you come in contact with today are put out by fancy Madison-Avenue-type advertising agencies. By aloof and unconnected writers and designers and other “creative” types who know nothing of salesmanship, and who do not understand the psychology of the average man or woman.

…and remember:

• People do not buy because they like your cutesy slogan.
• People do not buy because you’re funny, or clever, or a good artist
• People do not buy because you brag that you’re simply the best in the universe
• And…people do not buy because you have a truly good product.

Then how, you ask, can all these highfalutin agencies stay in business if they’re so clueless about true salesmanship? Well, it’s simple, really: our culture is awash in advertising. There’s so darn much of it, you start to *think* you understand it. And no one will disagree with your opinion… since everyone “agrees” that ads are there to entertain you. :>

Preferata mea: People rate ads by how entertained were by them.

And, of course, the only thing that really counts – at least for the business involved…is whether the ad sold the product or not.

This is why the big advertising agencies are scared to death of direct response advertising. They figured out long ago that as long as they’re never asked for measurable action in the ads they created, no one could ever accuse their ads of failing. The success of their work, they claim, is in the mystery of “brand awareness”, which they try to prove in focus groups.

It’s a scandal much worse than those $800 toilet seats the Pentagon got busted for. The culture of big city agencies is incestuous – writers who do not know how to sell teach the new “art” of corporate advertising. Be funny. Entertain. Use lots of expensive special effects, and spend a lot of time finding the right music. Make ads that amuse, and maybe people will say your product is cool. Come up with clever slogans. If a pun is involved, so much better!

At the end of the fiscal year, if sales spike at all, you’re a hero.

Ma rog, mi-e lene sa mai bag acuma. Intrebati-ma cand iesim la o bere si pot sa va rezum in cateva minute cam care e pozitia lui. Daca va intereseaza sa cititi cartea, v-o dau si voua s-o xeroxati, ca am suflet mare.

And remember one thing:

„People rate ads by how entertained were by them”. And this, in my opinion, is downright retarded from a business standpoint if you think of it. Again, if you think of it. Alright, now it’s time to go back to the aquarium.

Micii „creativi” sunt corupţi inca din stadiul embrional al evolutiei lor. Tin minte cursul de PR facut la CSRP (Universitatea Bucuresti), cu Cezar Tabarcea (fie-i tarana usoara) + o seminarista al carui nume l-am uitat. Sa spun despre seminarista, sa nu ne luam de morti. Seminarista care ne aducea reviste americanesti cu reclame fancy-funky-hip-trendy-cool si ne punea sa realizam cat de bune sunt…pentru ca au sloganuri criptate, pentru ca-ti trebuie doctorat in semiotica si semiologie ca sa le dezlegi gluma, pentru ca au grafica deosebita si jocuri ingenioase de iluzie a perceptiei, de cuvinte si asa mai departe. In primul rand ca era seminar de PR si noi analizam reclame ca-n emisiunea lui Moisescu. In al doilea rand, sunt convins ca multi studenti au aderat la mindset-ul general conform caruia cu cat o reclama se joaca mai mult cu simturile, sinestezia si catharsis-ul, cu atat e mai buna. Cativa din generatia mea lucreaza deja in domeniu. Ceilalti urmeaza sa intre si ei, incet dar sigur, in industrie. Pregatiti-va de glume bune si de copycats care sa perpetueze spiritul Madison Avenue, oameni care n-ar fi in stare sa vanda o sticla de apa minerala drumetilor din desert sau heroina unor narcomani in sevraj cu buzunarele pline. Salesmanship-ul e pentru prosti, noi suntem artisti creativi, stim muult mai bine cum sta treaba.

Probabil o sa va intrebati „cine naiba e Carlton, de-si permite sa faca pe desteptul”?. O sa fiti probabil surprinsi cand o sa va spun ca este omul din spatele multor infomercial-uri grele din istoria recenta a Americii si al altor campanii de direct marketing. Infomercial-uri? Stiti voi, reclamele alea lungi de 30 de minute stil teleshopping, difuzate dupa 1 noaptea pe canalele americanesti. Adica reclamele alea pe care si eu si voi le consideram proaste. Reclamele alea vand de rup – si asta se vede si masoara in direct response marketing in cifre clare, fara virgule si aproximari, si mai ales fara obscuritati mistice gen „brand awareness”.

PS: Care e povestea cu Mozart din titlu? Mozart a afirmat la un moment dat ca nu a compus niciodata o piesa originala.

P.P.S.: Oferta cu imprumutul cartii lui Carlton expira in 3 zile.

• Ideea #1: Biblia e o compilatie mai mult sau mai putin eterogena si eclectica de texte scrise de diversi oameni in diferite momente. La fel ca majoritatea coplesitoare a cartilor, ea a trecut si prin procese de editare, in care s-a hotarat ce sa se includa si ce sa nu se includa.
• Ideea #2: Foarte multe dintre afirmatiile din biblie sunt formulate ambiguu, echivoc, iar crestinii pretind ca detin cheia interpretarii lor. Nu e de mirare, fiecare denominatie are propriile interpretari asupra multor aspecte.
• Ideea #3: “Biblia e ca un om – daca o chinui suficient de mult, o poti face sa afirme ce vrei tu“
• Ideea #4: ” Î: Când poate spune cineva că un citat din Biblie este “scos din context”? // R: Atunci când contrazice interpretarea lui despre ce scrie acolo.” (via TLP)
• Ideea #5, un pic mai indrazneata: Interpretarile biblice – fie ca sunt facute in scoli inalte de teologie sau de predicatori dubiosi autoproclamati peste noapte – sunt de multe ori acte de spinning.

Prin urmare, o interpretare parodica si, intr-adevar, simplista a ideilor de mai sus ar arata asa:

Si daca aveti vreo observatie de facut…let the spinning begin.

Watch this:

Deja povestile din 2006 cu spargatorii de case (care-si ‘filau’ victimele prin Facebook si dadeau lovitura cand statusul lor anunta ca pleaca in vacanta) sunt mici copii.

Facebook e astazi site-ul nr. 2 al internetului, dupa Google.com (conform rankingurilor Alexa). Facebook-ul de azi se pisa pe Walmart si profilarea lor avansata a consumatorilor, pe Oyster card-urile si CCTV-ul din Londra si alte mizilicuri. De ce?

Pai ceea ce e e interesant, si remarca si un amic de-al meu, e ca noi categorii de profilare se dezvolta si se propaga open-source. Adica, dincolo de categoriile clasice (sex, varsta, venit, orientari sexuale, etc.) mai dezvolta si userii propriile categorii: jucator de Farmville, fan Fight Club sau Michael Moore, sau, cum bine surprindea amicul meu, fan al restaurantului Caru’ cu Bere! Si ce e ironic e ca userii se reped sa se bage in cat mai multe grupuri, sa-si slefuiasca imaginea despre ei (profilul) in cat mai mici detalii, ca pe un diamant.

Altfel spus, Facebook ajunge sa te cunoasca inside-out, prin incurajarea profilarii pe micro-domenii. Eu, Carul cu Bere, pot face advertising si promotii exclusiv pe indivizii care sunt fani ai restaurantului meu, pot face virale…cate si mai cate.

Cireasa de pe tort, daca pe Youtube ma cheama ‘maphler’, pe Facebook ma cheama Petre Birlea. FB stie cine-i sor-mea, ca doar are si ea cont, si prietenii cu care interactionez cel mai des.

Microprofilarea si reorientarea dinspre keyword-uri si keyphrase-uri (vezi Google Search/Adwords/Adsense) catre indici mai subtili si complecsi ai profilului (’fan Farmville’, ‘anarhist’ etc.) e noul 2.0. E 2.0 aplicat la 2.0, ca sa ma exprim asa.

Asadar, consumerism + surveillance society = love, in the least platonic way.

Cat despre conspiratia cu CIA, nu stiu ce sa spun. Voi cum va simtiti pe Facebook? Va e drag sa va updatati statusul in fiecare zi?

Din pacate, are doar 25,000 views pe Youtube, si ramane un fenomen marginal, de underground; un link pasat intre colegii de birou din nu stiu ce departamente creative. Sau intre prieteni buni.

Iar in tot lantul asta viral, pe masura ce linkul inainteaza de la un om la altul, in mod inevitabil, apare la un moment dat cate o veriga slaba in lant. Si viralul se opreste din raspandire. Ce vreau sa zic? Simplu: mereu va aparea cate un cretin care se gaseste sa intrebe: “Bai, dar asta chiar e pe bune? Adica astia sunt manelisti?“. Sau, fenomenul al doilea, cand se gaseste cate un dobitoc puritan sa declame “Au, sacrilegiu, sariti lume, lesin! Aduceti sarurile. Ai dracu manelisti, au stricat frumusete de piesa! Se duce de rapa tarisoara asta etc.” That’s what I call “missing the point”.

Asadar si prin urmare, cred ca motivul pentru care sketch-ul de mai sus nu se bucura de atat de mult succes pe cat ar merita -- si viralul a inaintat atat de anevoios si a intalnit atat de multe obstacole -- este tocmai ca se apropie mult prea mult de perfectiune…l-au facut mult prea credibil

Dar de fapt, pana la urma, vorb-aia. Daca stam sa ne gandim, multi n-au gustat nici jingle-urile cu Tamango sau alte chestii mult mai “light”… Petronel Parizer nu e pentru publicul larg in niciun caz. Iata motiv pentru care vi-l ofer voua, celor care-mi cititi blogul (da, am facut un dublu compliment implicit -- pe de o parte ma umflu eu in pene cum c-as fi mare destept, pe de alta parte va laud pe voi, dupa principiul “cititorii nostri sunt mai inteligenti decat…“). Stiu ca e vechi, si mai stiu si ca probabil acum il revedeti pentru a 10-a oara… Dar merita.

Bun. Sa ridice mana cine are nelamuriri in legatura cu piesa. La fel, cine are de injurat, o poate face. Eu nu sterg comentarii, doar va mai iau peste picior din cand in cand.

Mihai imi explica diferenta dintre cele doua voci feminine de pe scena: “daca te concentrezi putin, o sa auzi cum cea din stanga suna limpede, ca un pahar curat de cristal, ca o apa lina…auzi? [...] Iar cealalta, daca asculti atent, este putin mai tulbure, si parca are mai putina armonie, ca un pahar mai degraba mat… Daca prima este ascutita perfect, cealalta parca e putin tocita, nu ti se pare?“.

Eu ascultam cu fascinatie si vizualizam tot ce-mi spunea omul. Concluzia a fost savuroasa: “Petre, observi cum folosim vizualul si kinestezicul ca sa explicam ceea ce intra pe auditiv?“.

Curata sinestezie.

Ei bine, capacitatea asta de a face corelatii intre ceea ce vezi, auzi, mirosi si simti, si, in plus, cu ceea ce ai vazut, simtit, mirosit in trecut si acum iti amintesti, dar mai mult, cu ceea ce ai vazut si simtit doar in imaginatia ta si nicaieri altundeva, este ceea ce ii face pe multi dintre artisti sa fie atat de geniali. Cu cat abilitatea asta e mai putin ingradita, si lasata sa se dezvolte mai mult, cu atat rezultatele sunt mai spectaculoase.

Pentru toti cei care impart aceeasi fascinatie fata de serialul Twin Peaks al lui Lynch, va invit sa urmariti secventa de mai jos. Pe mine, personal, ma baga intr-o mini-transa povestea spusa de compozitorul Angelo Badalamenti despre cum s-a nascut piesa Love Theme din Twin Peaks. Observati cum omul asta are extraordinara abilitate de “a se conecta” la universul interior al unei alte persoane (David Lynch, in cazul asta). Ba mai mult, el poate converti imagini si sentimente primare in note muzicale si in pasaje melodice coerente. Mi se pare absolut spectaculos:

Va dati seama, fara doar si poate, ca un astfel de transfer este imposibil de realizat fara sa transcenzi granitele comunicarii traditionale.

Iata si rezultatul final:

Si, pentru a incheia maiestuos, va recomand documentarul The Boy With The Incredible Brain. S-ar putea sa fiti surprinsi de cum reuseste un individ sa retina nu mai putin de 20,000 de zecimale din Pi, folosindu-si imaginatia vizuala si intuitia.

Cum sa va explic, de cand toata pulimea are acces la tot felul de softuri rudimentare de editare video, s-a nascut un nou gen de creatii artistice. Un fel de amalgam de GIF-uri pixelate cu texte scrise pe genunchi si o melodie de pe DC++ pe fundal. Unele mai inspirate, altele mai putin. Dar mai bine va arat decat sa va descriu.

V-a facut fratili vostru aici platouash cu piese alese pe spranceana, la crême de la crême, nu orice. Pentru ca eu am respect fata de vizitatorii mei si nu le ofer decat calitate.

Incepem cu un clip care e atat de sublim incat imi tresalta inima de bucurie ori de cate ori il vad. Imi face viata mai roz si zilele mai bune. Si ma face sa meditez, cateodata, la ideea de perfectiune din teoria artei: niciun element nu trebuie adaugat, nimic nu trebuie inlaturat; opera este desavarsita. Vi-i prezint pe…

Alin Gigolo din Slobozia si Nikki

Asta-i ca-n bancurile alea absurde, gen Mos Craciun, Alba ca Zapada, Nelson Mandela si Cristi Minculescu intr-un lift. Altfel spus, care-i legatura dintre o japonezoaica cute vedeta pe internet, un cocalar gelat din Slobozia cu tatuaj cu litera chinezeasca si … Fuego? Click mai jos ca sa va elucidati.

Ah, catharsis-ul! Deci tipul a gasit pe internet niste poze cu o japonezoaica cu chip de hentai animé si i-a facut una dintre cele mai frumoase declaratii de dragoste? Alin Gigolo, you’re my personal hero, bro!  =D>

A fost o data…shi team pierdut acum

“Esti asa de frumosa…incat nici dumz nu te poate loa” treceti asta in carnetelul cu expresii frumoase.

“Privirea ta cnd te uiti la mine ma face atat de fericit incat nimeni nu ne poate despartii” -- a bit of fuzzy logic right here, but hey, when did love ever make sense?

Daca iubesti, esti capabil de orice…story by DJCici

Una tragica RAU. Heartbreaking. O salut pe aceasta cale pe amica Nutty, care e vedeta in clipul asta! Ce mica-i lumea, domnule .

V-a placut. Acum va rog sa pastram un moment de reculegere pentru cei 2.

.

.

.

.

Gata? Next >

Din dragoste pt. toti

Pentru curva ce-am iubit-o

Coloana sonora e faimoasa lautareasca penala de birt “Pe Sinesti pa magistrala“. Extrag cateva versuri sublime: “Au purta blugi, purta raiati / Sa ia ochii la barbati” “Au, femeie fara valoare / Mi-a pus la inima sare“. Inima profund ma doare.

Si altele

• Clipul asta pare la prima vedere un inocent slideshow de fotografii. Cu toate astea, uitati-va cu atentie la primele 15 secunde. Un marketer foarte ingenios a facut in primele cateva secunde ale clipului un product placement la Frutti Fresh! Subliminal. Data viitoare cand o sa va treziti prin Carrefour atrasi de raionul de Tutti Fresh si nu va explicati de ce…
• Te yuby Valy

Sper ca v-a placut programul.

Ideea e simpla: vorbele pe care le-a zis mi s-au parut de-un bun simt si de-o pertinenta extraordinara. Needless to say, e printre primii presedinti care, in loc sa plece capul si sa intoarca obrazul celalalt, a avut cojones sa spuna o chestie care se lasa de mult asteptata, si care ar trebui auzita pe toate drumurile, in toate salile de parlament, ale oricarei tari care se vrea laica, unde se vrea o reala separare intre religie si stat. Enjoy, si spuneti ce credeti voi insiva despre discurs:

In curand, comunitatea CS va primi in randurile ei al 1.000.000-lea membru (da, milionu, frate), asa ca m-am gandit sa fac un articol frumos, sa citeasca si prietenii mei despre una dintre bucuriile vietii mele. Nu stiti despre ce vorbesc?   Nu-i nimic, tocmai de-asta m-am gandit sa scriu azi. Va fac o introducere, un platouash, frumos.

E un articol despre calatorii, nomazi si globetrotteri, despre tari, oameni fascinanti si filozofii de viata sau ceva de genul asta, cum s-ar zice.

Povestea incepe cu mine sictirit, in biroul de la radio, prin iulie anul trecut. Era prima mea vara in care nu aveam parte de o vacanta de 3 luni cum se cuvine, ba chiar trebuia sa si lucrez de la 10 la 18! Au. Frustrare maxima. Ma holbam in monitor, n-aveam chef de nimic, mi-era cald si ma gandeam cum altii acuma se arunca in mare, fac amor discret in larg, sau se leagana intr-un hamac la umbra a 2 palmieri, cu o piña colada si 2 gagici cu sutien din flori, care fac vant cu frunze d-alea mari…chestii d-astea, ce face lumea in vacanta, cum ar veni.

Iar eu eram intr-un Bucuresti mizerabil, plin de praf si claxoane pe Splai, naduseala si sictir, intr-un birou unde plutea stresul in aer si canta Jay Sean sau ce alt Smiley mai baga astia la radioul de mare bun gust…si-mi venea sa zbor.

Si cum stateam eu acolo si fantezam la lumi mai bune, imi veneau tot felul de destinatii in cap, idei, imagini, fantasme anamnesis d-astea sau cum sa zice in psihologie.

Dintre care ce ma gandesc eu sa fac? Iau pauza de masa, cobor la Carrefour Orihdeea, merg la raionul cu carti si rechizite si-mi iau o harta a Europei. Intors in colivie, ma apuc sa pun X-ulete cu markerul albastru, sa trag linii pe unde vreau io sa globetrott-uiesc (s-a stricat limba romana, ce-a ajuns tineretu sa vorbeasca cu neobarbarisme d-astea importate, ca cuvintele noastre n-or fi bune), si gandul meu iarasi zboara aiurea (din frantuzescul “ailleurs”).

Dup-amiaza asta a fost THE turning point pentru mine. Atunci s-a aprins mai tare ca niciodata tărâţa calatoritului in sufletul meu de nomad reprimat. Motiv pentru care m-am pus sa fac un plan concret cu ce si cum. Un proiect de calatorie, sa-i zicem. Asta am facut toata dup-amiaza, pana la terminarea programului cand a sunat uzina (si ei care ma plateau cu 4.5€ pe ora sa fiu eficient…uneori parca mi-e dor de jobul meu de online marketer, dar parca nu prea).

REVENIND…oricine si-a facut planuri de calatorie stie foarte bine ca partea in care iti intocmesti bugetul doare. Oricat de multi bani ai reusit sa strangi, tot e cu sange, sudoare, lacrimi si suspine. Daca vrei sa umbli teleleu o luna intreaga prin Europa, te costa de te-ndoaie, stiti bine asta. Dar pai o vara intreaga, cat te duce la buget? Deranj. Asadar…ce-i de facut daca n-ai chef sa cheltui mii de euro si totusi vrei sa vezi o gramada de tari?

Si zic: “hai sa mai tai de la transport, mai bag autostop, ca am experienta si prieteni care au ajuns departe”. De unde sa mai tai… “hai ca la mancare o mai scot, mai mananc din supermarketuri si o tin moderata cu restaurantele, incerc sa reprim gurmandul hedonist din mine”.

Dar cazarea, frate?

Ei, aici ajungem la povestea pe care vreau eu sa v-o povestesc azi. Cazarea e super scumpa in orasele turistice in sezon. Chiar si-n youth hostel-uri, sa-mi fie cu iertare. Va dau un ezemplu: pe Coasta de Azur, la Nisa si Cannes nu scapi sub 24 EUR/persoana/noapte – am incercat eu toate pistele din lume sa gasesc mai ieftin. Deci intr-un cuplu dai aproape 50 € (asta-i pret de camera dubla de hotel in alte locuri!). Si ii dai ca sa stai cu alti 4 necunoscuti intr-o camera, sa le mirosi flatulatiile si sosetele, sa le asculti ragaielile cand se intorc de la discoteca in inima noptii, sa-ti schimbi chilotii pe sub patura, discret, ca un domn care esti. Romantic, nu? Nu. Ia inmultiti 24 cu 30 de zile. 720 de Euroi pe luna doar ca sa ai un acoperis deasupra capului fara mic dejun si conditii?! Eee dracie. In cuplu ar insemna 720×2=1440 Euro. Pune-l la loc.

Apoi mai e solutia cu cortul. La mine pica din start, pentru ca pur si simplu nu-mi surade. Dar de dragul teoriei chibritului: campingurile sunt de multe ori situate in afara oraselor, unde poate ca nici nu ajunge transportul in comun. Iar la Nisa si Cannes, ca tot vorbeam, un amplasament de cort de 2 persoane, cu un loc de parcare si acces la dusuri e intre 18-22 euro/noapte in sezon. Caaat? Manca-v-as galagia voastra, nu face.

Care sa fie solutia, atunci?

Si cum vorbeam cu Felix pe messenger in acea dup-amiaza memorabila din iulie, imi zice fata…

“De ce nu incerci CouchSurfing?”

Couch ce? Dau eu search pe Google, vizitez, imi mai explica si ea, povesteste de experientele unor prieteni de-ai ei, incep sa inteleg…

I was mesmerized!

Descoperisem unul dintre cele mai fascinante lucruri din viata mea de la spray-ul antiperspirant incoace. Gasisem un univers care era in perfecta concordanta cu mai toate valorile mele…gata sa ma primeasca! “I’m in”, am zis atunci cu sufletul curat si inima deschisa.

Ce e CS?

E o comunitate online/offline, in care membrii isi pun la dispozitie “canapeaua” din casa, si deci primesc alti globetrotteri sa traga peste noapte la ei. Gratis. Te inscrii, primesti si tu lume pe la tine, te duci pe la altii, faci social networking, iti largesti orizonturile, chestii d-astea.

Iar dupa cum multi de acolo ti-o spun “CS NU este un hotel gratuit”. E vorba despre socializare, despre cunoscut lume noua, schimburi culturale, prietenii, discutii, exchange-uri… Asadar, e vorba in primul si-n primul rand un fenomen social.

And the adventure begins…

Si uite asa, a doua zi profilul meu de pe CS era gata. La vreo saptamana am primit deja prima mea musafira, o canadianca de vreo 20 si ceva de ani, pripasita prin Spania, unde a predat engleza vreo 2 ani unor copii – timp in catre a si vizitat o gramada de tari. Care canadianca intr-o zi si-a strans tot ce avea (nu multe) si a venit in Europa de Est, a trecut prin Romania si Bulgaria sa se plimbe o saptamana, urmand sa se opreasca taman in Turcia, unde voia sa-si gaseasca iar de lucru si sa mai arda gazul o vreme. A stat 2 zile la mine, am dus-o sus pe Motoare cu niste prieteni, am mancat la La Mama, si-a cautat couch in Istanbul, a primit OK-ul de la un tip, i-am urat succes, a plecat mai departe.

Dupa Steph (caci asa o chema), a mai urmat un cuplu de germani montaniarzi, cuminti si de bun simt. Au stat o noapte la mine, le-am imprimat niste harti de pe net si le-am spus unde sa se duca in Bucegi sa campeze – ei la munte voiau sa ajunga.

Iar dupa ei au venit doua frantuzoaice, studente la regie film. Interesante…chiar aveai ce discuta cu ele. Din pacate, n-am stat decat vreo 3-4 ore la vorba seara tarziu, le-am dus pe Lipscani la o cafenea, iar a doua zi de dimineata eu am plecat la birou si ele mai departe, spre Vama Veche. Cand am trecut acum cateva luni prin Paris le-am cautat, a fost vorba sa ne vedem, dar apoi m-am sucit eu. Oricum, interesante. Mi-au lasat pe dulap un post-it cu niste recomandari de filme de nu le-am gasit nici pe torrenti de cat de obscure sunt.

Iar dupa ele mi-a venit un englezoi diliu, cu vreo 2 ani mai mic, care reusise sa cutreiere un sfert de planeta si sa surfeze cateva zeci de canapele pana sa ajunga la Bucuresti. Cand am primit request de la el, m-am uitat prin profilul lui la poze…ceva incredibil. Omul avea poze din Japonia, fusese in Zambia (unde se pozase vopsit pe fata intr-un dans tribal cu niste pusti), prin munti, prin vai si dealuri…globetrotterul absolut, ce sa mai. A zis ca vine joi dup-amiaza, m-a sunat la un moment dat sa-mi spuna ca s-a oprit la Arad (?) si nu mai vine; apoi, in seara cu pricina pe la un 9 (!) imi da mesaj ca nu mai are credit la telefon … dar ca a ajuns in Bucuresti…in Obor (of all places) si ca n-are unde sa stea peste noapte. Cum eram iesit in oras, l-am recuperat cu un taxi si l-am adus la noi la masa, i-am dat de mancare cum se cuvine, ca romanul ospitalier. Omul era pe treaba lui. Un ghiozdanel minuscul era tot bagajul cu care facuse autostopul din Anglia pana-n Obor. Avea 5 tricouri pe care le spala ori de cate ori avea ocazia, uneori prin chiuvete din benzinarii, ca doar era vara si se uscau repede. Va dati seama ce poti sa conversezi cu un om ca asta… Mi-a vandut niste ponturi despre cum poti sa bei si sa dormi in Tokio cu 5 euro intr-un internet café pe un scaun rabatabil, mi-a povestit despre cum a cunoscut o poloneza in Arad facand autostopul, si despre cum urmeaza sa se reintalneasca cu ea peste cateva saptamani ca sa calatoreasca impreuna pana la sfarsitul verii. L-am condus la troleu intr-o seara ploioasa…mergea la Gara de Nord. Next stop? Chisinau. Iar dupa asta? TIRASPOL! Nici mai mult nici mai putin! Ce pula lui…omului i-a sclipit ideea sa viziteze Transnistria, de ce nu? ( ) Erau vreo doi couchsurferi disponibili acolo la momentul respectiv… Unul dintre ei i-a raspuns la cerere, si uite asa a ajuns englezoiul nostru din Suffolk pana la Tiraspol. Dupa cateva luni bune, am primit un mail de la el (prin noiembrie): “Ba, esti in Franta?? Ce dracu faci aici? De ce nu mi-ai zis?”. Alex (caci asa il cheama) se intalnise cu poloneza lui, se combinasera, au plecat teleleu si s-au oprit in Franta, in Vosges, la Epinal (of all places), unde gagica-sa a gasit un loc de munca la o gradinita…iar el si-a gasit de predat engleza la o scoala de seara. A ramas ca vine pe la mine prin sud luna viitoare. Abia l-astept. O sa-i fac cunostinta cu englezoii cu care locuiesc acum, colegii mei de apartament. Bag mana-n foc ca-s pe aceeasi lungime de unda.

Iar aici se incheie experienta mea ca gazda, pentru ca venise randul meu sa plec din tara la inceputul lui August. Urma sa fiu eu cel care surfeaza canapele.

Surfing …couch surfing

La putin timp dupa revelatia din birou si scurta experienta cu cei 6 surferi care au poposit pe la mine la Foisorul de Foc, mi-am dat demisia de la radio si am inceput sa-mi fac bagajele. Urma un an de studiat in Franta, precedat de o excursie de aproape o luna cu me girlfriend pe Coasta de Azur, un pic prin nordul Italiei, ma rog, aveam un traseu foarte alambicat, pe care numai noi il intelegeam si pe care l-am planificat in vreo 6 nopti nedormite.

Urma, asadar, sa trec de cealalta parte a baricadei, de la gazda la oaspete. Oamenii pe care i-am cunoscut ca surfer au fost si ei …relativ interesanti:

Mai intai am stat la un burlac 30+ care ne-a facut in prima seara un gratar iar noi l-am scos a doua seara la un restaurant chinezesc. Ne-a invatat despre cum se acorda vinurile cu branzeturile (invatati si voi aici sau aici). Francez, frate. Cu o saptamana in urma organizase un “ice cream party”, unde invitase toti couchsurferii din oras. Isi umpluse 2 etaje de la congelator cu inghetata. Cand am plecat de la el i-am ciordit si noi 2 inghetate, ca-i mai ramasesera . Si nu pentru ca suntem ciorditori, ci pentru ca omul era la serviciu si n-aveam cum sa-l contactez sa-i cer permisiunea, am mers pe ideea ca nu se supara. I-am lasat cheia in cutia postala (cum ne intelesesem) si am plecat mai departe, muscand dintr-un Magnum de capsuni cu ciocolata alba.

Am poposit la alt frantuzoi, un om mare, plin de viata si … americanofil. Avea un apartement mare si super misto amenajat, cu un bar in mijloc, un wide screen TV si cateva sute de DVD-uri de jur imprejur. Un fel de Cartman, om caruia ii placea viata pe genu chill. In prima seara ne-a adus sa mancam niste chestii orientale foarte exquisite, facute de un bucatar asiatic foarte faimos, care luase nush ce premii pe la concursuri culinare. Ne-a povestit despre excursiile lui anuale in State, noi i-am zis despre noi…ne-am imprietenit si am ras. Ne-a aratat ce inseamna stand-up comedy la francezi (eram convinsi ca nu exista asa ceva), de-atunci stiu eu cine e Florence Foresti. Iar pentru ca venisem sa-mi caut apartament de inchiriat, m-a dus cu masina la vizionari, a dat telefoane pentru mine, mi-a vandut ponturi…ce sa mai, a fost un om de milioane, pe care daca nu-l intalneam mi-ar fi fost viata mult mai complicata. Cand mi-au spart apartamentul in decemvrie, el a fost omul care a venit cu mine la politie sa ma ajute cu formalitatile si declaratiile…si mai ales cu o vorba buna. Am ramas prieteni pana in ziua de azi, si ne vedem aproape o data pe luna de cand stam in acelasi oras. Saptamana viitoare ne strangem mai multi la el sa serbam Saint Patrick’s, sa bem Guinness si sa ne simtem bine.

Iar dupa el am fost la Grasse, (orasul parfumierilor) unde am stat la un american intr-un mobile home. A venit sa ne ia de la autogara cu o masina obosita (pe moarte, actually), si curand aveam sa aflam ca nu sta de fapt chiar in Grasse, ci la vreo 25 Km, intr-un sat. De fapt nu era nici sat, omul statea intr-un trailer park. Era sarac, somer, deprimat, divortat, cu probleme, gambling addict si semi-alcoolic. Avea un caine mare si batran, care mirosea urat. Statea cu mama lui, o batranica ciudata. E clar ca asta a fost una dintre experientele mai putin stralucitoare, DAR mi s-a parut super interesanta oricum (i.e. daca m-as intoarce in timp, tot la Richard – caci asa il chema – as fi stat).

Dupa excursia asta de o luna m-am stabilit in Franta, si prietena mi-a plecat inapoi in Romania. In octombrie m-a vizitat sora-mea, pe care am plimbat-o pe ici si pe colo. Am fost la Avignon, unde ne-am vazut cu un couchsurfer frantuzoi care statuse in Romania 2 ani si vorbea aproape perfect romaneste. Iar de dormit am dormit la un cuplu de globetrotteri din aia autentici. Din nou, cand ma dau sa ma uit in profilul lor la poze…ii vad pe ei doi calare pe un elefant in Thailanda:

Ne-a placut la nebunie – si mie, si lu sor-mea – de tanarul cuplu. Ea lucra printr-un restaurant armean, el intr-un bar; “futeau vantul” cum se zice pe romanesti. Iar cand isi luau concediu se duceau pana la capatul pamantului si inapoi. Le placea Asia. O sa va mai povestesc alta data ce am vorbit cu ei si ce am invatat de la ei. Asta e canapeaua pe care am dormit la ei – super confortabila, cu pernite luate de ei de prin India cu 1 dolar:

Iar aici se incheie si experienta mea ca surfer. Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus prin ce-am trecut eu pana acuma.

Concluzii?

Am zis sa va dau un pic de flavour din ce-a insemnat Couchsurfing-ul pentru mine.

Totul a inceput cu mine cautand cazare ieftina (nici nu visam sa gasesc gratis)…si sfarsind prin a gasi mult mai mult decat atat. Prieteni, povesti super interesante, lume de soi, oameni cu care poti sa te imprietenesti in 2 minute (120 secunde), lectii de viata, o mana de ajutor, mancare buna, idei, distractie…si un dram de spirit de aventura! Toate astea intr-un univers pe care sunt mai mult decat fericit ca l-am descoperit, si pe care am de gand sa-l explorez si mai mult in anii care vor sa vie.

Vi-l recomand si voua?

Dupa ce m-ati vazut atat de entuziast si energic si dupa ce-am turnat atatea vorbe de lauda despre CS…ce credeti, vi l-as recomanda si voua?

NU.

Eu am devenit mai precaut cand vine vorba de recomandat altora lucruri care-mi plac mie – m-am invatat minte. Mi-a luat ceva timp sa inteleg cu adevarat ca nu toti suntem claditi pe aceeasi structura, ca nu toti vibram la aceleasi note. Cu alte cuvinte, ce ma entuziasmeaza pe mine s-ar putea sa te lase complet rece pe tine, draga cetitorul meu. Asadar, mi se rupe de ce faceti voi, daca va inscrieti sau nu. Eu nu va recomand nimic. Recomandati-vi-l voi singuri daca vreti.

E suficient sa se inscrie vreo tuta, sa surfeze pe la casa vreunui ciudat, sa aiba o experienta nasoala si apoi sa zica “da, uite, maphler mi-a recomandat o mizerie de sait, de oameni nenorociti”. Asa ca eu nu ma leg la cap, iar voi, ca niste adulti responsabili, faceti ce vrea pulica voastra, nu ce va spune unu care scrie baliverne pe internet.

Cu astea fiind spuse, o ultima mentiune: la vara o sa ma intorc in tara, si, cel mai probabil, o sa-mi reiau activitatea de gazda imediat ce-mi gasesc unde sa stau in Bucuresti. Adica carevasazica, usa mea e deschisa pentru prietenii si cetitorii mei din provincie, care n-au unde sa doarma o noapte sau doua cand trec prin capitala. Daca sunteti la fel de interesanti ca oamenii pe care vi i-am enumerat mai sus si credeti ca avem ce vorbi, ce bea (asta dau eu) si ce rade, atunci cu atat mai bine!
PS: As fi pus mai multe poze, mai ales alea din vara, dar nu le mai am (laptop furat, poveste lunga…). Sorry.

PS2: Bagati un vot in urna de mai jos, pls. Cu un simplu click:

Note: There is a poll embedded within this post, please visit the site to participate in this post's poll.

Ma intereseaza impresia voastra despre Couchsurfing ca fenomen, nu despre articol si lipsa mea de talent scriitoricesc. Vreau sa stiu daca merita sa mai scriu in viitor pe tema asta – cause that was just the tip of the iceberg. Mai am si povesti, si explicatii si ponturi, ehe..

E, sa nu-mi ziceti ca n-ati ras.